Prințesa la Berlin, o bucățică de acasă

Am căutat asiduu în arhiva blogului să văd când am întâlnit-o prima oară pe Ioana. Eram sigură că cel puțin de două ori în București, ea spună că poate o dată și în Timișoara. Eu îmi aduc aminte bine o singură întâlnire, în Gara de Nord, însă în articolul găsit scriam că prima întâlnire a fost la mall, de care oricât aș încerca, nu pot să îmi amintesc. Dar sigur a fost, că altfel nu scriam. Ciudat…

Lăsând asta la o parte, Ioana a venit weekendul trecut la Berlin să le citească copiilor din cărțile ei și eu, deși nu credeam că voi ajunge, totuși îmi doream să o reîntâlnesc și aici. La Amsterdam, când am fost pentru conferința despre Alzheimer, m-am gândit să îi scriu, însă eram atât de încărcată emoțional și aveam așa puțin timp că abia mă simțeam în stare să conversez cu familia mea, darămite să-i deprim și pe alții cu starea mea.

Ioana anunțase deja pe Facebook când vine la Berlin, dar când am fost cu fetele pe barcă, am aflat mai multe detalii. Și am întrebat timid dacă cumva înainte de eveniment se organizează ceva vineri seara, o cină sau o mică întâlnire, că mi-ar plăcea tare mult să o revăd. Organizatoarele nu se gândiseră, dar luau în considerare. Și după ce detaliile au fost stabilite, am primit un mesaj de la Petro să îmi spună ce și cum și când.

Vineri seară m-am prezentat în Alexanderplatz și am avut niscaiva emoții pentru că întâlnirea însemna mai multe lucruri: venea un om de acasă pe care îl cunoșteam, chiar dacă foarte puțin în realitate și mai mult din online și un om de care mă lega un trecut foarte important pentru mine – viața de blogger și comunitatea. Spun de ‘acasă’ deși nici la București nu am locuit și nici Ioana nu mai vine de acolo, ci de la Amsterdam. Dar poate că și asta înseamnă ‘acasă’: oamenii cunoscuți pe care îi știi din țara ta. Asta am simțit când ne-am îmbrățișat în fața toaletei din gară :)) Nu plănuisem să ne întâlnim acolo, dar așa a fost să fie.

Până când Laura și-a luat paltonul din mașină, noi am luat-o încetișor către Museuminsel pentru ca Ioana să apuce să vadă ceva din orașul ăsta. Nu știu cât de bine m-am descurcat ca ghid, însă i-am povestit puțin despre toate muzeele de pe insulă, despre Palatul Berlinului, am dus-o și la Neue Wache și i-am arătat și Memorialul arderii cărților naziste la 10 mai 1933 din Bebelplatz. Apoi ne-am îndreptat către restaurantul la care făcusem rezervare și ne-am adunat acolo toate cele 4 femei care ne doream să o întâlnim. Am vorbit foarte mult despre Berlin și despre viețile noastre de acolo și, din păcate, am uitat că Ioana era învitata principală. Mi-am dat seama pe drum către casă și mi-a părut așa rău că ne-am lăsat purtate de subiectele cotidiene, când puteam profita să o descoasem mai mult pe ea. I-am cerut scuze pentru asta.

Însă a doua zi, am mers totuși la întâlnirea cu copiii și am avut ocazia să pun niște întrebări pe care le puteam pune cu o seară înainte. Nesiguranța că pot ajunge sau nu se datora faptului că Sotzu’ avea programată o ieșire cu Ada, o tradiție de-a lor înainte de maraton. Trebuia să meargă să își ridice numărul de participant și tracker-ul, plus că acolo era un adevărat târg cu activități pentru copii, cu standuri ale sponsorilor, deci erau chestii de făcut pentru amândoi. Și nu știam când vor pleca de acasă. Dar am rezolvat rapid de vineri și norocul a fost că ambele evenimente să fie foarte aproape unul de altul, așa că Sotzu’ trebuia doar să vină să ia copilul de la mine. Și vineri, la micul dejun i-am spus Adei că mă voi întâlni cu ‘tanti aia care a scris despre Ema și Eric’ n-a schițat nici un interes. Că nu știa cine sunt Ema și Eric și începeam și eu să am dubii că i-am citit vreo carte din serie, însă cu siguranță îi citisem altele. Și până la urmă am ajuns la Mami și tati se poartă ciudat și s-a luminat la față. I-am spus că vine și mă duc să o întâlnesc și că sâmbătă are eveniment cu copiii. ‘Și nu mergem și noi? ‘ ‘Vrei? ‘ ‘DA! ‘. OK, urma să plănuiesc cu Sotzu’. Și ne-am dus.

Am tot văzut poze de la evenimentele ei și mă gândeam ce cuminți ascultă copiii și ce mesmerizati sunt de prezența Ioanei! Am ajuns acolo și unii erau, da, alții mai mici…  :))  nu chiar. Dar totuși Ioana a reușit să îi țină interesați citindu-le din ultima ei carte, Dominic, băiețelul căruia nu îi plăcea (aproape) nimic, carte votată de copii. Ada ar fi vrut să citească din Bunica și bunicul se poartă ciudat, de Dominic nu prea i-a păsat. Când s-a terminat lectura, copiii s-au retras la joacă și am rămas noi adulții să o întrebăm de toate.

Eu am pus două întrebări:
1. Dintre toate subiectele controversate despre care a scris încercând să educe părinții și să schimbe mentalitatea (gen scaunele de mașina pentru copii sau să nu folosească parcul pe post de toaletă publică), care a fost întâmpinat cu cea mai mare rezistență?
Răspunsul ei a fost: educația sexuală. M-a surprins pe moment, pentru că uitasem ce problemă mare e asta în România, însă mi-am revenit în secunda doi. Bineînțeles că asta e cea mai mare controversă în România. E înconjurată de rușine. Rușinea de a vorbi despre, rușinea față de ceilalți, rușinea de propriile corpuri. Sunt foarte indignată când aud cât de încuiați la minte sunt încă oamenii, cât de reticenți și de neinteresați de educația sexuală sunt. Însă Ioana spune că încet-încet oamenii se deșteaptă, însă prea încet…

2. Fiind amândouă emigrante și având de a face cu o limbă nouă pe care trebuia să o luăm de la 0, am întrebat-o cum se descurcă cu jonglarea și cu menținerea intactă a limbii române. Eu am pierdut foarte mult din vocabularul meu bogat pe care îl foloseam până să mă mut aici și am vrut să știu dacă simte că și la ea se instalează uitarea unor cuvinte. Ioana a răspuns că nu, încă nu și crede că nu se va întâmpla pentru că zilnic scrie mult în română, citește și ascultă cărți în română, chiar dacă olandeza e și ea parte din cotidian. Eu am alt parcurs cu limba română, însă o să scriu o postare separată despre asta pentru că așa cum a făcut-o și cu alte postări de ale ei și acum, Ioana mi-a dat imboldul de a păstra un contact mai strâns cu limba română.

După încheierea discuțiile, mi-am luat repede la revedere, poate prea repede, însă mă grăbeam să predau copilul, plus că mă aștepta o prietenă să mă ducă acasă.
Ioana, când venim în Olanda, îți scriu. Mi-ar plăcea să povestim mai mult. 🙂