Castelul din orașul meu, de Ioana Bâldea-Constantinescu

Ioanei Bâldea-Constantinescu i-am citit toate cele 3 cărți și pe aceasta o așteptam de când a dezvăluit coperta pe Facebook. Fară să păstrez pentru final, vă spun că nu chiar de la început, însă destul de repede am știut că locul ei vă fi alaturi de celelalte cărți favorite de pe rafturile mele la care mă uit cu atâta drag ca la niște prieteni neîntalniți de mult timp. Am înțeles că la Bookfest 2024 a fost cea mai bine vândută carte a Editurii Litera și merită cu prisosință să intre în cât mai multe suflete.

La fel ca și în celelalte două romane ale ei, Ioana ne poartă prin timpuri diferite, aruncându-ne din povestea lui Hanno în cea a Clarei, apoi într-a lui Theo, ne vorbește ba la persoana a III-a, ba la persoana I prin gândurile lui Hanno și Theo, ba chiar și Sebastian primește cuvântul. Și ca să fie și mai interesant, sărim și din trecut în prezent și iar înapoi în viețile Marthei, a Clarei, a lui Omi, Luise și Hanne.

E multă tragedie în poveștile fiecărora, singurul rămas neatins de dramă părând să fie Ioan, soțul lui Theo. Și Sebastian, fiul lor.

Prin fraze lungi, poetice și pline de subînțeles, referințe și jocuri de cuvinte, n-ai răgaz să iți tragi sufletul după ce citești despre brutalitatea cu care o mamă își bate fiica, pentru că disperarea, căutarea și iubirea lui Hanno e o constantă pe toată durata cărții. Apoi afli că Theo umblă prin spitale, dar nu din cauza burn-out-ului și lipsei de apreciere de la radio, că lui Sebastian îi lipsește vocea de pe etajeră, iar Martha cea mică, îndurerată, vorbește zilnic cu Spatzi cel imaginar prin ușa închisă pentru totdeauna de Hanno.

Aș vrea să scriu atât de detaliat despre tot ce am citit, dar nu vreau să vă stric surpriza. Să vă spun despre deportarea etnicilor germani, mai bine spus de vânzarea lor de către Ceaușescu statului german și repercursiunile ei, despre nemernicia atâtor tați din cartea asta, despre contratimp, cariere, femei ne-mame și găuri în inimă. E atât de multă iubire suspendată, dar la fel de multă iubire învăluitoare și vindecătoare; sunt, de asemenea, mări de regrete, lucruri neștiute, neînțelese, greșit interpretate.

Și apoi e întâlnirea dintre Martha și Spatzi și Andreea începe să plângă în tren. Și acuma când scrie aceste rânduri, doar la amintirea acelei scene. (Nu știu de ce vorbesc despre mine la persoana a III-a)

Însă păstrez detaliile pentru mine, vă las bucuria de a descoperi toată povestea, toate conexiunile și toate aceste emoții pe care le trezește. Îmi e mare teamă că voi uita multe dintre ele, fiind atât de stufoasă în întâmplări, planuri spațio-temporale și poveștile personajelor intersectate cu cele din cărțile lui Hanno despre frații Grimm sau ale fraților Grimm. Așa mi s-a întâmplat cu Nautilus, îmi amintesc doar că am iubit cartea la fel de mult ca pe asta, însă în afară de vreo două-trei detalii nu mai știu mare lucru din ea.