Un pic despre fotbal

Cu mică întârziere despre seara de 26 iunie. Știm cu toții ce seară a fost aia că românii de pretutindeni au trăit-o cu emoții și speranțe maxime. Am scris mai demult că nu sunt microbistă, doar suporterița, însă acum două seri am înțeles de ce nu mă uit la meciurile României de bună voie și nesilită de nimeni. Pentru că mă sufoc de emoții.

Luna asta, Sotzu’ este în deplasare și nu doar pentru meciurile României, ci și pentru ale altora. Dacă nu e prin München, Frankfurt sau Köln e la Berlin. L-am lăsat să își facă de cap din trei motive: 1. pentru că el chiar e microbist și iubitor de sport în general. 2. pentru că era dorința lui cea mai mare să participe măcar la un campionat de fotbal în viața asta. Iar acest Euro 24 a fost chiar “acasă”, foarte la îndemână și 3. pentru că îi aduce atâta fericire și atâta trăire – cine sunt eu să mă pun de-a curmezișul acestor cheltuieli astronomice? A fost alături de Romania la toate cele 3 meciuri din grupe, însă de acuma i s-a tăiat macaroana că îi vin părinții :)) O să sufere puțin că va fi țintuit în fața televizorului în loc să zburde de pe stadion pe stadion, dar ce să faci? Pățăști!

Dar să ne întoarcem la mine și la seara de 26 iunie. Ca să nu stau acasă să mă odihnesc, am luat copilul și ne-am dus la public viewing cu încă trei mame și un tată, plus copii. E foarte mișto organizată treaba în jurul Porții Brandenbug și în fața Reichstagului, însă nu prea adumbrită.

Băuturile și mâncarea scumpe, cum se practică mereu unde e adunare de oameni, dar condiții faine, toalete destule și curate. Organizarea puțin alandala că cei de la intrare habar nu aveau unde se transmiteau cele două meciuri în același timp. Așa că românii s-au dus unde se transmitea meciul Ucrainei și ucrainienii au venit unde se dădea al României. Până la urmă toți ne-am găsit scaunul că așa-i când cei care ocupaseră pentru alții nu erau în locul potrivit. Sunt și multe locuri de distrat copiii, plus activități oferite de sponsori. Noi am intrat doar la cea de Lidl ca la Lidl Screen s-a transmis meciul României.

Atmosfera faină, lumea a trăit cu sufletul la gură, eu cu inima în nementionabili, ca să o citez pe Dojo. Simțeam că îmi tremura stomacul de stres și abia puteam sta locului. La penalti m-am uitat în altă parte că nu puteam să îndur. Când au explodat toate mâinile în aer am respirat și eu. Din când în când primeam informații live și de la Frankfurt, unde Sotzu’ ne anunța că plouă de rupe. Noi nu vedeam încă nimic pe ecran, însă după câteva secunde: Aualeu!

Dacă nu eram atât de varză de obosită și de stresată, dacă nu dura drumul până acasă atât de mult, poate m-aș fi simțit și mai bine, însă cu toate astea, m-am bucurat de victorie și în special de fericirea Sotzului care trimitea video-uri și poze.

Am citit mult din ce au scris alții despre prestația echipei naționale și mă bucur că n-am întâlnit nicăieri hateri*, doar cuvinte frumoase la adresa lor și a zidului galben. Eu nu știu să scriu așa frumos despre fotbal sau despre sport în general, că nu-l trăiesc. Dar ce mă mișcă până la lacrimi e acest ‘împreună’ care rezultă dintr-un sport care ne unește în speranță și dragostea pentru echipa națională.

Apropos de asta, să scriu aici să nu uit. Eram cu Ada în mașină sâmbăta trecută și văd o mașină cu un steag al României la geam. Când trec pe lângă, deschid geamul din dreapta și strig “Hai, România!”. Șoferul, puțin debusolat, se uită încruntat la mine (cred că se pierduse puțin că mergea tare încet) și după ce se adună, fața i se luminează și îmi striga înapoi “Hai, România!”. I-am auzit zâmbetul din voce și i-am citit speranța în ochi. Atât!

______________________________
*Pentru că la mine pe Facebook și Instagram e zen, dar nu vorbim și de comentarii că acolo nu intru. Ori filtrează algoritmul hatereala, ori am numai oameni faini în listă.