Dance me to the end of the night

Incredibil cum a trecut deja timpul peste nunta noastră, parcă s-a întâmplat atât de demult. Mai vorbesc din când în când la lucru, cu colegii, despre cum a fost, dar zilele trecute uitându-mă pe facebook la poze și dând peste una cu mine și cu două prietene, făcută în oglindă printre fructe, cu telefonul… am tresărit puțin văzându-mă mireasă. Parcă s-ar fi întâmplat în vis.

Am rămas cu povestea la momentul ajungerii la sală. Trecând rapid peste tradiția aruncării paharelor de șampanie peste cap (una dintre puținele pe care le-am respectat, dacă nu chiar singura), ajungem la momentul mult așteptat de toată lumea: deschiderea petrecerii cu dansul mirilor.

Daaaar, înainte să vă povestesc despre el, trebuie să vă povestesc mai întâi despre altceva. Vedeți voi, soțul meu și dansul nu sunt prieteni deloc. Dacă spun că-s chiar dușmani, mă apropii mai mult de adevăr. Așadar se cădea să învățăm să dansăm împreună pentru a nu ne face de râs. Dar știți deja povestea cu rața crăcănată și cu lebăda beată, nu mai insist. Și învățam noi o coregrafie complicată formată din două valsuri (unul englezesc, altul vienez – Fascination a lui Nat King Cole și The Second Waltz a lui Shostakovich), ne iese chiar bine de la cap la coadă, numai că până ne apropiem de seara cea mare, uităm un detaliu important: rochia!!! Ca să putem dansa fără să terfelim bordura aia de dantelă și paiete ar trebui să fim cel puțin campioni la dansuri de societate. Deci cu două cursuri înainte eu eram hotărâtă să nu mai facem nici o coregrafie. I-am transmis și soțului, s-a îmbufnat, i-am cântat în strună, până i-am demonstrat cu cercul de sub rochie că n-avem cum!!! Așa că, între timp mai repetasem și-un blues, să avem de rezervă.

Și blues-ul a fost dansul nostru: Dance me to the end of love a lui Cohen. Care de fapt e Jazz. Cei care n-au știut că pregătisem o coregrafie, ne-au spus că am fost naturali, că nu ne-am schimonosit în figuri nenaturale. Cei care știau, au regretat că nu ne-au văzut valsând. Noi ne-am bucurat că ne-a ieșit ceva frumușel, chiar dacă l-am luat pe Sotz prin surprindere când m-am desprins de el și m-am învârtit. UPDATE: MULTUMESC, DENISAAAAAA!

Odată deschisă petrecerea, eu aproape că n-am plecat de pe ringul de dans. Atât de mult mi-a plăcut sentimentul de apartentență din mijlocul ringului, de-a avea tot dreptul să fiu acolo și mai mult de atât, obligația de a fi acolo, încât mi-am luat rolul de entertainer atât de în serios încât mama Ancăi mi-a spus la final că am fost Mireasa Duracell. După un playlist făcut de mine, la care Marius a adăugat alte bunătățuri, n-aveam cum să nu dansez până la epuizare. Și că veni vorba, pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, la nunta noastră n-a cântat nici o formație, nici de muzică populară, nici de coveruri. Am vrut DJ pentru că aia e muzica pe care o cunoaștem. Moment în care dacă aveți nevoie de DJ în Timișoara pentru diverse ocazii, vi-l recomand cu cel mai mare drag pe Marius Holeiciuc sau pe baieții lui de la BitSon. 80% dintre invitați au fost mereu pe ring, am avut oameni care ne-au spus că în viața lor n-au dansat atât de mult la o nuntă, Nebuloasa se plângea că ar fi vrut să stea jos, că o dureau picioarele, dar muzica nu o lăsa, Ovi și Richie au sărit alături de mine pe Narcotic, iar Oana și Anca au făcut chiar și-un headbanging. Nașul a schimbat două cămăși, iar eu eram în transă. Atât de mult mi-a plăcut muzica. Am share-uit lista pe care i-am dat-o lui Marius, iar cele cu bold sunt melodiile pe care le-a pus.

Veți vedea că pe lista de NUUU sunt Pinguinul, orice de la Voltaj, Gașca mea și, am mai adaugat ulterior și Danza Kuduro. N-am vrut trenulețe și nici Coco Jumbo, dar am avut Cotton Eye Joe și Menaito (as my guilty pleasure).  N-am vrut să urmăm un tipar, însă unele melodii chiar sunt un must pentru distracție. Am văzut multe sprâncene ridicate când le-am spus unora, înainte de nuntă, că o să fie muzică din toate genurile, pentru toate gusturile (nu și pentru maneliști – oricum n-am avut așa ceva la nuntă), și mai ales, unele deja clasice. Aș vrea să văd cum e la o nuntă fără un pic de latino, fără puțin rock n’roll, fără o horă sau fără o țopăială în grup. Nu-i muzica pe care o asculți zi de zi, dar e muzică de voie bună. Hipstereli și muzică de tăiat venele a la Radiohead, Massive Attack și alții de genul (preferații Sotzului), nu-și au locul la o nuntă. Deși la nunta noastră un Creep tot și-a făcut prezența.

Să nu mai zic că în timpul supei am ascultat Coldplay, Morcheeba și Travis. Chiar și tortul ne-a intrat pe Viva la Vida, moment savurat de unii din plin. Chiar și de mine, deși nu-s printre fanii Coldplay.

Am aflat că Single Ladies e imnul din momentul aruncării buchetului. Evident că are sens, deși eu nu m-am gândit la asta până la discuția cu Marius. M-a întrebat dacă vreau să-l arunc pe melodia asta. Cum am auzit că deja a devenit clasic, am zi că nu. Ce-ar fi dacă l-am pune pe Bruno Mars să ne cânte Marry You? Și-a fost de 10 ori mai bine.

Și după ce-am tăiat și tortul, s-a dezlănțuit nițeluș iadul. Adică Marius a scos artileria grea și după Nunta celor de la Phoenix, au urmat Zdob și Zdub cu Videli Noci, Bregovich cu Kalashnikov, Narcotic puțin mai încolo, apoi Pentru inimi de la Șuie, olecuță de House of Pain, imperioasa Arde de la Paraziții, Lord of the Boards, că doar se cerea, și multe altele pe care la un moment dat le-am ratat pentru că începeau să plece invitații (pe la 4:30).

Ce să vă mai spun? Poate doar că aș mai face un party cu tracklistul de la nuntă.

Am ajuns acasă ruptă de oboseală, am făcut chiar febră musculară la picioare și la umeri, mi-am rupt balerinii de cât am dansat, dar tot ce contează e că am amintirea nunții pe care mi-am dorit-o.