Un veac de singuratate

Autor: Gabriel Garcia Marquez
Nationalitate: columbian
Titlu original: Cien anos de soledad
Anul aparitiei: 1967
Premii: Prix du Meilleur Livre Étranger (1969); Rómulo Gallegos Prize (1972)
Ecranizare: nu
Nota mea: 5/5
Alte romane de acelasi autor: Despre dragoste si alti demoni, Dragostea in vremea holerei, A trăi pentru a-ți povesti viața

 

Prima data cand cartea asta mi-a facut cu ochiul a fost cam prin clasa a 11-a. Motivul stupid e urmatorul: titlul m-a dus imediat cu gandul ca acest roman ar putea fi despre singuratatea unei domnite, parasite, sau in orice caz despre o poveste de dragoste trista, eu fiind in cautare de povesti de iubire neimplinita la vremea aceea. Dupa ce am citit cateva pagini, mi-am dat seama ca nu e ceea ce caut si am dus-o frumusel inapoi la biblioteca. Au trecut anii si mi-am facut blog, am intrat in contact cu oameni cu carti si toti vorbeau despre ea. Ideea e ca nimeni nu spunea nimic din subiectul ei, nimeni nu dezvaluia intamplari, nimeni nu povestea despre ce e, toata lumea insa spunea: “E superbă”, “E genială”, “E grozavă”, “Trebuie sa o citesti”.

Bine, am citit-o. Si la fel ca ei, nu as vrea sa spun nimic despre ceea ce am descoperit in paginile ei. Dar si daca nu spun o sa imi para rau. Am descoperit o lume prafuita, diversa, plina, activa, colorata, o lume pe care n-am intalnit-o nicaieri. Rasturnarile de situatie si afirmatiile aruncate cand nu te astepti m-au tinut cu sufletul la gura pe durata intregii lecturi. Dintr-o data cineva spune un lucru care socheaza, brusc si pe nepregatite cineva moare si parca e nevoie sa reiei pasajul sa fii sigur ca ai inteles bine ce se intampla. Nu ai timp sa te atasezi de personaje, n-ai timp sa iti imaginezi ce li se va intampla pe parcurs pentru ca spre deosebire de alti scriitori, Garcia-Marquez dezvaluie deznodamantul personajelor si intamplarilor cartii sale. Motivul pentru care continui sa o citesti este ca nu te poti desprinde din limbajul si din stilul lui captivant.

Sub semnul incestului, se desfasoara istoria unei familii de-a lungul unui veac: veri cu veri, matusi cu nepoti, frati vitregi dau nastere unor povesti sfasietoare, unor drame pe care unii nu le pot depasi, dar mai ales unor singuratati pe care nu le mangaie nici o urma de fericire. Niciunul dintre personajele Veacului nu e fericit, desi unii (Aureliano al II-lea, Amaranta Ursula) par a fi pentru o clipa. Povesti de dragoste se imbina cu povesti de razboi, intamplari de o duiosie ce intristeaza pana la lacrimi pana la cele mai acerbe acte de cruzime. Scriitorul n-a ratat nici un aspect al vietii, vorbeste despre orice iti poate trece prin cap.

Confuzia pe care o creeaza datorita numelor personajelor sale te face la un moment dat sa nu mai stai sa te gandesti care ce e pentru altul, pur si simplu daca el zice ca e bunica cuiva sau nepotul lui X, asa e. Nu stai sa desenezi arborele genealogic si sa incerci sa intelegi unde s-a rupt firul legaturilor de sange pentru mintea ta. Desi unii mor, prin nasterea altora ce poarta acelasi nume se pastreaza o continuitate si o forma sferica a romanului incat nu poti sa nu ii dai dreptate Ursulei cand afirma ca la ei timpul nu trece, ci se invarte in loc. Pentru distingerea personajelor peste catva timp cand voi reciti aceasta recenzie, acest arbore imi va fi de folos.

Mi-a placut ca sfarsitul cartii a pus capat oricarei continuitati. Toti mor, satul dispare de pe fata pamantului, Garcia-Marquez nu mai permite imaginarea unui alt fel de deznodamant. Spune clar ce si cum si nu il are pe cititor complice.

Ar mai fi atat de multe de spus despre cartea aceasta, mi-am scris atat de multe notite, cuvinte noi, interpretari proprii (care fie vorba intre noi, mi-au fost confirmate :D), incat ar trebui sa ma lungesc prea mult. Oricum, sunteti multi cei care ati citit-o asa ca va astept la debate.

Recenzia a aparut si aici, o puteti vota sa intre in cele mai bune 100 de carti. 🙂

31 Comments

  • miclowan

    hmm, inca sunt prins in proiect… poate am sa mi expun opinia mai pe seara cand am sa fiu mai lucid. e obligatoriu de citit romanul autobiografic al lui Marquez pentru aprofundarea Veacului

  • Cinabru

    Cea mai buna scriere Marquez – aflat de ani buni intr-o auto-repetare penibila – si cel mai bun prim pas in universul acestui mare autor. Pacat, mare pacat ca nu a reusit sa mentina acest suflu creativ.

  • Vlad

    Salut; Andreea! Mie nu imi place Garcia Marquez pentru ca, de obicei, el tine sa isi compromita personajele, sa le urâţească (de exemplu barbatii au nenumarate aventuri cu femei, etc.). Asa se intampla, de exemplu in “Dragoste in vremea holerei”. Personajul principal, nu imi aduc aminte acum cum se numeste, era indragostit nebuneste de o fata, dar aceasta n-a vrut sa se marite cu el ci l-a preferat pe altul mai bogat.

    Ei bine, dupa ce fata i-a “dat papucii”, baiatul renunta la idealurile cele mai inaltatoare legate de dragoste pe care le avusese pana atunci si incepe sa aiba nenumarate aventuri cu femei. Ca sa vezi cat de subit s-a schimbat si cat de mult i s-a transformat sufletul peste noapte!

    Am citit si “A trai pentru a-ti povesti viata” si am descoperit ca insusi Garcia Marquez era innebunit dupa fuste. Deci personajele sale sunt dupa chipul si asemanarea lui. Nu e suficient sa ai talent, conteaza si ce principii ai.

  • miclowan

    sunt chior de somn dar nu/mi vine sa cred ce citesc aici
    autorepetare?
    unde se asemana veacul cu toamna sau cu holera?
    ce treaba are romanul jurnalistic pe care l-a scris cu cele pomenite mai sus? romanul istori poate e o repetare? dar a cui? problema iubireii geriatrice? o fi ea?
    aiurea…daca romanele vi se par toate la fel…puneti mana pe povestiri…povestirile sunt genul lui preferat, si sa fiu a draq daca nu le-a si scris bine

    Povestea asta cu satul o stia, a copilarit in nenorocitul ala de sat, bunnicul lui facea pestisorii cu ochi de aur, sora lui a mancat pamant…

    fugea dupa fuste? ce magar? dupa ce trebuia sa umble? cred ca ar trebui sa ma citesti o data Dragostea in vremea holerei…si dupa inca o data…si inca o data

  • 2410

    sa criticam cartea, iara nu autorul.
    pfff , e incredibil ca mai sunt oameni care gandesc asa de arhaic.
    daca era gay judecarea operei ar fi fost alta?

  • puisorul cufurit

    Draga Vlad, si Eminescu era un fustangiu. Acu pofteste de-l critica. Nu stiu cum sa-ti spun ca sa nu te jignesc, hai prin urmare sa n-o spun. Afirm doar ca opera unui scriitor NU ARE DREPTUL sa fie judecata dupa principiile morale ale acestuia. NU AU NICIO LEGATURA, absolut niciuna. Principiile scriitorului sunt una, iar opera lui e cu totul altceva, si nu pot sa nu ma gandesc ca tie iti place probabil opera parintelui Cleopa sau mai stiu eu carui individ cu principii morale atat de inaltatoare precum ti-a insuflat tie bunica la gura sobei. Amesteci lucrurile atunci cand nu trebuie amestecate, ca sa nu mai vorbesc de faptul ca a “fustangiu” e un termen cat se poate de relativ, exista nuante si nuante. Tind sa cred ca ar trebui sa te apuci de altceva decat de citit. Iarta-mi vorbele de mai sus, sunt si eu om, prin urmare expus greselii.

    In legatura cu “Veacul…”, nu ma pot abtine sa nu remarc ideea care tine mult prea mult de psihologia transgenerationala, ideea de filon transgenerational, de afaceri neincheiate ale unora care se transmit inconstient descendentilor, de “umbra” familiala care tinde sa se perpetueze si sa afecteze generatii de-a randul etc etc etc. Nu ma astept sa fi auzit prea multa lume de ramura asta noua a psihologiei, e o interpretare destul de recenta si care, cel putin pana acum, isi dovedeste validitatea cu varf si indesat.

  • Corina

    Nu o sa ma mai bag si eu in polemica iscata, mi se pare ca puisorul cufurit si miclowan i-au spus lui vlad ce era de spus si oricum, nu merita asa multa atentie.
    Tomata, ti-am spus eu ca o sa iti placa 🙂 Obsesia cu care Marquez foloseste aceleasi nume mi s-a parut una dintre cele mai originale tehnici de a releva ciclicitatea acestui roman. Am avut momente in care am stat sa ma gandesc ce grad de rudenie e intre personaje, cine e unchiul cui si al cui frate sau unchi e vreun Aureliano.
    Sunt sigura ca dupa ce va trece un timp, nu imi voi aminti mare lucru despre fiecare personaj in parte, pentru ca Marquez nu le contureaza puternic ca alti autori, ci mai degraba da acelasi destin celor care poarta acelasi nume. Cu siguranta insa, imi voi aminti povestea.
    Eu nu am mai citit altceva de Marquez, asa ca as primi bucuroasa o recomandare de la tine sau cititorii tai. 🙂

  • che

    mi-am propus s-o citesc, poate luna viitoare. spune-mi te rog c parere ai despre povestioara mea.
    @ corina- iti recomand matusa julia si condeierul, o carte … a lui mario vargas llosa, acolo sunt niste nume care se repeta, e … cartea. …=-incomdeferhengiglohesprteorves.

  • Scaevola

    Am citit si eu Cien anos… chiar fara sa vreau, ca o aveam lectura obligatorie la Universala 😀 La inceput, de sila, apoi de placere, in final din fascinatie. Asa am inceput sa citesc Borges, Vargas-Llosa sau Neruda si am descoperit o lume magica. Cred ca ceea ce au fost pentru literatura universala prozatorii rusi la sfarsitul secolului XIX au fost inventatorii realismului magic din America de Sud in secolul XX: niste corifei, de neegalat. Sincer, cel mai mult mi-a placut Llosa, care, ca tot veni vorba de incesturi, stiti bine ca a scris Matusa Julia si condeierul inspirat din viata reala, casatorindu-se el insusi cu o matusa (apoi cu o verisoara – ca sa vedeti cum sta treaba cu incestul pe la sud-americani). Eu as vedea in O suta de ani de singuratate o parabola a istoriei omenirii – ciclicitatea numelor implica “eterna reintoarcere”, repetarea istoriei. Cat despre final, sa vedeti voi de n-o ramane din oameni doar praful si pulberea iar Demiurgul, asemenea lui Marques, altii n-o sa mai faca… Dar asta e, desigur, o parere personala. Cel mai rau imi pare de cearta dintre Llosa si Marquez, doi prieteni care bag seama s-au prostit la batranete. Si desigur, ca fiind amandoi fustangii notorii au facut-o tot din pricina femeilor!

  • Tomata

    @ miclowan –> Sper sa iti iasa bine proiectul si sa nu dai vina pe mine ca nu l-ai terminat la timp. 😛 O sa citesc si romanul autobiografic al lui Marquez, deocamdata, ma bucur ca l-am citit pe asta, si n-as vrea sa crezi ca n-am prins esenta lui, daca n-am citit mai mult despre autor.

    @ Cinabru –> Nu ma pot pronunta in cazul asta. N-am mai citit nimic de el. Dar romanul acesta e intr-adevar extraordinar.

    @ cropcircles –> Nu stiam, dar uite ca cineva te contrazice. Cand o sa stiu si eu mai multe, atunci o sa va contrazic si eu. :))

    @ samurai –> Indeed. 🙂

    @ Vlad –> Ups, ai calcat pe un teren minat. 😀 Nu tin partea nimanui in cearta ce s-a iscat in absenta mea, insa imi voi exprima parerea vis-a-vis de ce ai spus atat tu cat si ceilalti. Nu putem sa il condamnam pe Garcia-Marquez sau pe oricare altul pentru alegerea personajelor sale. Fiecare scrie despre ce tipologie vrea si isi trateaza personajele cum ii place. De exemplu, in Parfumul, Suskind il detesta pe personajul lui principal, il face atat de dezgustator incat simti asta cu fiecare fraza pe care o citesti. Spui ca personajele sunt „schimbate” brusc si ca peste noapte din oameni buni devin rai. Oare nu asta se intampla si in viata de zi cu zi? Barbatii inselati de femei nu iau oare hotararea sa nu isi mai dea inima niciuneia si se transforma in ceea ce noi, femeile, numim „porci”? Toti scriitorii scriu mai mult sau mai putin din experienta lor proprie, autobiografic sau din fantezie. Faptul ca Garcia-Marquez a fost un fustangiu si personajele lui masculine sunt la fel, e foarte putin relevant. Gandeste-te ca Nichita Stanescu scria cand era beat si totusi are niste poezii sublime. Asa cum am invatat si la scoala, si cum mai zice cineva pe aici, felul autorului de a fi, caracterul si obiceiurile lui trebuie net diferentiate de opera sa. Inteleg insa, si respect parerea ta, hotararea de a nu-ti placea Garcia-Marquez din motivele pe care le-ai spus.

    @ miclowan –> Of, ce te-ai aprins. Adevarul e ca si eu am tendinta sa o fac atunci cand nu sunt de acord cu cineva. Nu pot sa raspund la afirmatia ca Toamna, Holera si Veacul se aseamana sau sunt diferite pentru ca nu le-am citit. N-am citit nimic altceva, deci nu ma bag in comparatii. O sa pot sa intru in discutia asta cand am pe ce ma baza, da’ pana atunci poate te mai linistesti. 😛

    @ 2410 –> Nu credeam ca o sa am comentarii in ce-l priveste pe autor, as fi vrut pareri despre opera, intrebari, discutii pe marginea ei, dar acuma ce sa fac?

    @ puisorul cufurit –> Inteleg ca nu ti-a placut commentul lui Vlad, poate pe alt blog nu mi-ar fi placut nici mie. Aici insa trebuie sa fiu mai obiectiva si sa moderez cat de cat cearta. Nu prea am ce sa adaug, pentru ca nu cu mine te certi. 😛 N-am auzit de ramura asta a psihologiei, dar recunosc ca mi-a trecut o idee asemanatoare prin cap. La un moment dat chiar zicea Ursula sa nu mai boteze copii cu aceleasi nume pentru ca toti vor avea de suferit. Si activitatile lor sunt asemanatoare. Aurelienii sunt inclinati spre chestii mai sufletesti, culturale chiar, in timp ce Jose Arcadii sunt mai duri.

    @ Corina –> Si mie mi s-a intamplat sa ma gandesc „asta care e”? dar totusi, autorul lasa indicii pentru a ne fi mai usor, dar fiind asa de multi, tot greu ne e. Nu prea pot sa iti recomand nimic pentru ca nici eu n-am citit altceva de el, insa multi vorbesc despre Toamna patriarhului. Poate incerci. 🙂

    @ dan –> O sa iti placa. 🙂

    @ che –> O sa iti citesc mai tarziu povestioara si o sa imi dau cu parerea. Corina cred ca cerea referinte pentru Garcia-Marquez, dar e binevenit si Llosa.

    @ Scevola –> Wow, ce mi-a placut comentariul asta. 🙂 Bine ca l-ai laudat acuma pe Llosa ca sa mai pun pe lista scurta, ca nu se inghesuie destule carti pe noptiera mea. Of, cum pun unii paie pe foc. Insa trebuie sa recuperez cu rusii, deci Dosto e inaintea lui. Am auzit si eu ceva de cearta lui Llosa cu Garcia-Marquez…. femeile astea…. ;)) tot strica. 😛

  • Scaevola

    @Pomodorini: inainte de a-i citi pe marii clasici, citeste-i pe cei in viata 😛 Astazi nu mi-ai scris nimic si am pus pe blog o amintire scumpa. Mi-ar placea sa vii si sa citesti, fiindca tot veni vorba de realism magic, tinut cu sufletul la gura si confuzii. P.S.: sterge postul asta, e doar asa, ad usum Delphini… ma rog, ad usum Pomodorini :))

  • Cinabru

    O mica precizare tardiva : nu era vorba de repetare in Dragoste… sau Toamna…, ci de ultimele sale creatii, in care Marquez nu mai are suflu. Pur si simplu, a ajuns la final.

  • cropcircles

    Miclowan, nu e vorba de satul pe care il descrie el. E vorba de faptul ca a existat in istorie un sat izolat care a avut o curgere similara cu ce a scris nenea Marquez. Nu, satul nu se numea Macondo si iar nu, probabil ca nimeni nu facea pestisori sau manca pamant.
    Dar a fost un sat care s-a nascut in mijloc de nicaieri (dupa cum zice o vorba din popor), care a trait si a luat sfarsit similar cu Macondo-ul Marquezului.
    This is what everything was about si nu e nevoie sa te enervezi, ca e pacat, mister.

  • miclowan

    ultimele cărţi publicate de marquez sunt “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” (eu zic că e un excelent roman autobiografic) şi “Povestea târfelor mele triste” (care e destul de comercială recunosc). Nu mă refeream doar la “Toamna patriarhului” sau “Dragoste în vremea holerei”. Repet că mi se pare că a abordat cu destul de mult succes şi stilul istoric (în Generalul în labirintul său, povestea lui Simon Bolivar e redată într-o manieră mai mult decât interesantă) a creat şi roman jurnalistic (Aventurile lui Miguel Littin,clandestin în Chille) şi a realizat şi ceva povestiri deosebite.
    Dar dacă un autor a realizat 5-6 cărţi de top este deja enorm de mult.
    Sunt curios la ce romane anume te referi.
    cât despre sat, repet…Dacă cineva s-ar obosi să-i citească romanul autobiografic ar vedea că în roman e folosit arhetipul satului bunicilor săi şi cel al familiei sale. Şi da sora lui mânca pământ şi bunicul său făcea peştişori şi multe alte chestii. E ceva mărturisit de el în “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”, deci e un fapt.

    P.S. “Un veac de singurătate” nu e singurul roman în care se folosesc elemente din viaţa familiei. De aici şi vine numele romanului autobiografic.

  • Tomata

    @ Scaevola –> Am citit povestioara ta si mi-a placut mult. Imi pare rau ca n-am trecut pe la tine inainte sa ma chemi tu. Ideea e legata de timp. 🙁

    @ Cinabru –> Io te cred pe cuvant. 🙂 Si o sa iti spun cum mi s-au parut si celelalte dupa aprofundare (adica peste multi ani).

    @ cropcircles –> Te las sa discuti cu Miclowan. 😀

    @ miclowan –> Iar pe tine te las sa discuti cu cei cu care ai ce. 🙂 in momentul de fata eu ma rezum la Veac. Mai incolo ma bag si eu. M-ati innebunit oricum cu A trai pentru a-ti povesti viata si poate o inghesui pe undeva pe lista sa o citesc mai repede.

  • omulvaly

    Sunt curios daca romanul e tot o povestire continua a a observatorului- autor , cum e Dragostea in vremea holerei, sau personajele sunt lasate sa interactioneze si cartea contine dialoguri vii !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge