Ridica-te de jos!
De multe ori imi vine foarte greu sa inteleg oamenii. Starile lor si trairile. La fel cum nu prea ii inteleg si de multe ori nu ii agreez pe timizi, la fel mi se intampla si cu pesimistii. Datorita acestui blog mi-am dat seama ca eu sunt o optimista. Nu mi-am pus intrebarea asta, desi am prietene care imi spun mereu in ce categorie se incadreaza. Etapa vietii mele, pe care o traiesc acum, si faptul ca nu m-am confruntat demult cu suferinta si tristetea acerba, m-au cam facut sa uit cum e. Pentru mine e un lucru bun, pentru cei din jurul meu, care se intampla sa sufere nu e prea bine, pentru ca tind sa uit de drama pe care o traverseaza si sa fiu mai rece sau mai neintelegatoare. Am tendinta sa le imprim sfaturile si gandirea mea obiectiva si pozitiva si ma astept ca in secunda doi sa puna in aplicare ce le spun eu. Si uit si faptul ca nici eu n-as putea sa imi insusesc viziunile obiective ale altcuiva. Incerc insa sa ii fac sa inteleaga ca tristetea nu dureaza la nesfarsit, ca mocirla sentimentala cu care sunt manjiti nu o sa le stea pe haine pentru totdeauna. De cele mai multe ori indemn oamenii sa isi exteriorizeze supararea, sa planga pana simt ca nu mai au apa in corp, sa urle in padure daca asta ii elibereaza. Dar am pretentia de la ei, ca dupa ce fac toate astea, sa isi revina, sa se ridice de jos si sa isi traiasca viata mai departe, sa traiasca pentru ei, prin ei, pana fericirea, sau macar bucuria, le va surade din nou. Pentru ca pot, pentru ca toti putem sa ne bucuram de putinul pe care il avem, pentru ca putem sa ne fixam teluri pentru care sa luptam si obstacole pe care sa le doboram.
Nu ii inteleg pe cei care nu pot zambi cu gura pana la urechi cand ii flateaza un compliment, nu ii inteleg pe cei care nu se pot resemna, care nu pot sa renunte la trecut sau la un viitor neimplinit. Nu imi place sa ii aud spunand: “Numai mie mi se putea intampla asta”, “Ce am facut sa merit asta”, “Toate lucrurile rele mi se intampla numai mie”, “Sunt deja obisnuit cu lacrimile”, etc (sunt sigura ca le auziti si voi). Acesti oameni sunt nascuti sa fie ratati (ma refer aici la cei care nu fac nimic pentru ca stiu dinainte ca n-o sa le iasa). Cam asta se spunea si aici.
Lucruri rele, tragice si devastatoare ni se intampla tuturor. Trebuie sa le acordam timpul necesar, lacrimile si durerea pe care le cer, dar la un moment dat este obligatoriu sa ne revenim. Pentru noi.
Pomodorini, imi confirmi zilnic ceea ce banuisem deja de cand abia iti aflasem nickul si ma gandeam: o fata care isi zice astfel nu poate fi decat optimismul intruchipat. Esti cel mai mare zacamant de buna dispozitie si tonicitate de pe Terra. Bine ca nu te-au gasit americanii inaintea noastra, ca te-ar fi tinut doar pentru ei! :))
Probabil ca stii ca exista 4 tipuri de temperamente: sangvinic, coleric, melancolic si flegmatic. Primele 2 suunt caracteristice extrovertitilor si celelalte – introvertitilor. Fiecare om are unul dintre aceste temperamente dominant, dar are si doze din celelalte. Asta inseamna ca din start oamenii sunt diferiti.
Nici eu nu sunt de acord cu anumite persoane care se plang intr-una si sunt mai mereu pesimiste, dar cred ca in viata fiecare dintre noi trece printr-o astfel de perioada. Nu cred ca e cazul sa-i numim ratati sau sa-i evitam… Putem cel putin sa-i incurajam!
Si nu te inteleg Tomata, chiar tu spuneai intr-un post precedent ca erai foarte timida. Acum ne spui ca nu-i agreezi pe timizi…
” Cea mai mare intelepciune a vietzii este sa uitzi si sa mergi mai departe” – Nietzsche
E ceva si cu optimismul asta. Esti optimism pentru ca ti se intampla lucruri bune sau ti se intampla lucruri bune pentru ca esti optimist. Ajunge sa fii optimist ca sa obtii mai multe motive ca sa fi vesel si bucuros? http://www.len.ro/search?SearchableText=optimism
sry, eu inteleg ca esti “optimista si obiectiva”, dar in acelasi timp cred ca esti si pretentioasa. un fel de profesoara care da din prima examenul. imi aduc aminte ca si tu ai spus ca erai incredibil de timida, parca.. inteleg ca ai trecut de faza aia dar in loc sa ai pretentii din start de la altii sa se schimbe, mai degraba ii ajuti cum poti sa treaca peste.
parerea mea!
“La ciclotimici, un anumit ritm psihic corespunde aproape totdeauna unei anumite tonalitati psihice. O combinaţie de veselie si mobilitate caracterizeaza temperamentele hipomaniace , iar o tendinta catre depresie asociata cu lentoare caracterizeaza temperamentele flegmatice. La ciclotimici, acesti poli sunt bucuria si tristetea. La schizotimici ei sunt sensibilitatea si raceala.” Eu ma incadrez la ciclotimic/flegmatic … In principiu sunt de acord cu ceea ce a scris Carina dar vreau sa mai adaug ca fiecare persoana are un mod specific de a-si exprima trairile si de a reactiona la ele , fiecare om isi imagineaza ceea ce este adevarat cu privire la sine …si am sa inchei cu un citat “Nu e important ce ti se intampla ci cum reactionezi la ceea ce ti se intampla”
Dar nu are fiecare aceeasi structura psihologica precum ai tu, Tomata. Credinta mea ferma este ca nimeni nu ajunge la convingeri de genul „Numai mie mi se putea intampla asta”, „Ce am facut sa merit asta”, „Toate lucrurile rele mi se intamla numai mie”, „Sunt deja obisnuit cu lacrimile” asa, dintr-o data si dintr-o placere dementa de a suferi si a o face pe victima. Pesimismul, lipsa energiei de a lupta impotriva greutatilor vietii, isi au originile, de cele mai multe ori, in copilarie si au cauze de care nu suntem constienti aproape niciodata. Majoritatea convingerilor se configureaza in urma interactiunii copiilor cu parintii, ori stim cu totii prea bine ca oameni asemanatori nu exista (si ma refer in special la parinti), fiecare cu stilul lui de a educa, de a se comporta cu propriul copil, de multe ori ii poate face rau sau ii poate forma o parere negativa despre viata fara sa-si dea seama si fiind animat de cele mai bune intentii. Daca noi am avut niste parinti mai atenti sau am avut parte de un anturaj adecvat, asta e cu totul altceva. Sa fim multumiti pentru ce suntem noi insine.
Sper ca tu poti citi comentariul meu de mai sus vizavi de acest post. Am vaga impresie ca am probleme cu netul… Sorry daca am trimis doua mesaje.
Mdea…E usor sa vorbesti, sa-i spui omului sa se ridice si sa mearga mai departe…E usor…Dar ce faci daca omul nu mai vrea sa continue, considerand ca viata i s-a scurs?
Un singur exemplu dau: cu ceva ani in urma, am cunoscut o fata frumoasa si plina de viata. S-a casatorit cu un barbat pe masura si viata ii era fericita. La doar cateva luni de la casatorie, un brutal accident de masina i-a curmat viata sotului. Ei stateau in casa parintilor baiatului, ea nefiind privita cu ochi prea buni de soacra, pe motiv de dota lipsa.
Atunci si-a pierdut din echilibru pentru prima oara. A mers mai departe si dupa 4 – 5 ani s-a recasatorit cu un alt barbat, ce avea o fetita. Au facut un copil, dar la cateva luni de la nastere acesta a murit. Barbatul este betiv, iar fetita o terorizeaza toata ziua.
Solutie?
Intra pe http://www.cepanamea.ro
E uşor să spui “Viaţa merge înainte” atunci când nu eşti pus în faţa unor, să le zicem, cumpene. Oricât ţi-ai dori viaţa nu îşi reia cursurl firesc, ci mege un pic pe arătură, pentru ca, după o perioadă de linişte, să-şi reia drumul. Eu sunt încă într-o pauză… analizez, încerc să văd adevărul aşa cum este, sigilez amintiri, plâng… şi regret.
Într-o zi am să mă fac mare
ce ma distreaza cum o simpla parere personala (si deci clar subiectiva) poate duce la explicatii elaborate menite sa te faca sa intelegi ca …. nu esti “cum trebe” :))) e mai usor sa zici chestii pompoase fara nicio legatura cu ceea ce s-a scris decat sa incerci sa intelegi, intr-adevar. dar eu zic ca merita efortul. eu intru in categoria “gingasa care nu-si exprima intotdeauna parerea”, asa ca nu continui :)))
“poate printre cititorii mei mai exista si oameni carora le e teama sa iasa”
Si crezi ca-ti incurajezi cititorii mai timizi si mai pesimisti numindu-i ratati? 🙂
Si timizii-s oameni, you know. 😛
Io nu ma consider nici optimist, nici pesimist. Inainte (prin liceu) eram the emo kind of guy (more or less). Bine, p-atunci nu exista termenu`, but still, cred ca e cea mai buna descriere. 🙂 Then shit happened. Big shit. Paradoxal, in loc sa ma doboare de tot (given the attitude I had till then), m-a transformat in ceea ce eu numesc un optimist rezervat. Faptu` ca am trecut (so far) peste big shit a ajutat in adoptarea unei astfel de atitudini. 🙂 Oricum, vorba spune ca Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti duce.
Acum nu mai is genu` “toate necazurile mi se-ntampla mie” si d-astea, dar nici nu debordez de atitudine pozitiva. Basically, incerc sa pastrez o atitudine pozitiva, dar ancorata in ceea ce se intampla in realitate.
Cat despre exteriorizare, nu prea sunt genul. Prefer sa nu-mi exprim sentimentele pentru ca nu cred ca e cineva interesat in mod deosebit, iar daca ar fi, nu prea ar avea cum sa ma ajute. Consolarea de genu` “don’t worry, it’ll be fine” nu prea ma incalzeste, pentru ca sunt doar vorbe. Oricum io stiu mai bine decat altii daca si/sau cand o sa fie mai bine.
Cei timizi si pesimisti nu traiesc viata ci mai degraba o privesc, dar au o scuza : au ajuns asa fiind loviti de viata, de anturaj, de probleme etc.
Aparentele inseala!
ex: -aveam un coleg care nu scotea 5 cuvinte pe zi , intr-o zi ii da o profesoara 3, asteapta sa plece si isi modifica 3 in 8
-esti intr-un magazin(de orice fel) si ii ceri vanzatorului ceva.acesta iti da altceva mult mai scump, ce zici vroia sa te ajute sau sa castige el mai mult?
Cat despre decese, boli acestea sunt accidente in care nu poti cere omului sa-si revina ci doar sa speri.Cum ar fi sa-l intrebi pe unul caruia i-a murit familia: Da, tu ce-ai da nu vorbesti?
Daca esti apt de viata ai dreptate mai bine vorbesti mult decat deloc, ca uni fac tusa( nu o spun cu rautate dar de ce iti e frica nu scapi. Le e frica sa vorbeasca , sa creada ,sa spere pai unde cred ei ca vor ajunge- in fine e viata lor si o joaca cum vor.