Ridica-te de jos!

De multe ori imi vine foarte greu sa inteleg oamenii. Starile lor si trairile. La fel cum nu prea ii inteleg si de multe ori nu ii agreez pe timizi, la fel mi se intampla si cu pesimistii. Datorita acestui blog mi-am dat seama ca eu sunt o optimista. Nu mi-am pus intrebarea asta, desi am prietene care imi spun mereu in ce categorie se incadreaza. Etapa vietii mele, pe care o traiesc acum, si faptul ca nu m-am confruntat demult cu suferinta si tristetea acerba, m-au cam facut sa uit cum e. Pentru mine e un lucru bun, pentru cei din jurul meu, care se intampla sa sufere nu e prea bine, pentru ca tind sa uit de drama pe care o traverseaza si sa fiu mai rece sau mai neintelegatoare. Am tendinta sa le imprim sfaturile si gandirea mea obiectiva si pozitiva si ma astept ca in secunda doi sa puna in aplicare ce le spun eu. Si uit si faptul ca nici eu n-as putea sa imi insusesc viziunile obiective ale altcuiva. Incerc insa sa ii fac sa inteleaga ca tristetea nu dureaza la nesfarsit, ca mocirla sentimentala cu care sunt manjiti nu o sa le stea pe haine pentru totdeauna. De cele mai multe ori indemn oamenii sa isi exteriorizeze supararea, sa planga pana simt ca nu mai au apa in corp, sa urle in padure daca asta ii elibereaza. Dar am pretentia de la ei, ca dupa ce fac toate astea, sa isi revina, sa se ridice de jos si sa isi traiasca viata mai departe, sa traiasca pentru ei, prin ei, pana fericirea, sau macar bucuria, le va surade din nou. Pentru ca pot, pentru ca toti putem sa ne bucuram de putinul pe care il avem, pentru ca putem sa ne fixam teluri pentru care sa luptam si obstacole pe care sa le doboram.

Nu ii inteleg pe cei care nu pot zambi cu gura pana la urechi cand ii flateaza un compliment, nu ii inteleg pe cei care nu se pot resemna, care nu pot sa renunte la trecut sau la un viitor neimplinit. Nu imi place sa ii aud spunand: “Numai mie mi se putea intampla asta”, “Ce am facut sa merit asta”, “Toate lucrurile rele mi se intampla numai mie”, “Sunt deja obisnuit cu lacrimile”, etc (sunt sigura ca le auziti si voi). Acesti oameni sunt nascuti sa fie ratati (ma refer aici la cei care nu fac nimic pentru ca stiu dinainte ca n-o sa le iasa). Cam asta se spunea si aici.

Lucruri rele, tragice si devastatoare ni se intampla tuturor. Trebuie sa le acordam timpul necesar, lacrimile si durerea pe care le cer, dar la un moment dat este obligatoriu sa ne revenim. Pentru noi.