A trăi pentru a-ți povesti viața

Am încercat diverse introduceri pentru această recenzie, dar adevărul e că îmi vine foarte greu să mă apuc s-o scriu. A trăi pentru a-ți povesti viața e o carte atât de… intimidantă, de plină de viață, de evenimente, de trăiri, de sărăcie, de muzică, de film, de literatură, atât de bine scrisă și tradusă (felicitări din inimă doamnei Tudora Șandru Mehedinți), atât de sinceră, că mă copleșește sarcina de a scrie despre ea.

Îmi spunea Mama Aluniță, după ce am scris o scurtă părere pe Goodreads, că titlul memoriilor lui Garcia-Marquez sunt cuvinte pe care e invidioasă că nu le-a scris ea. Subscriu invidiei, dar noi nu suntem Garcia-Marquez și nici nu cred că am avut o viață (cel puțin eu nu) care să se potrivească atât de bine titlului. Pentru că cele 600 de pagini conțin întâmplări cât pentru două, dacă nu pentru mai multe vieți și nici măcar nu cuprind în ele toata existența lui Garcia-Marquez. Se opresc chiar la momentul pe care eu îl așteptam ținându-mi respirația: înainte să înceapă povestea de dragoste dintre el și Mercedes Barcha. Anticipam niște pagini de emoție totală, având deja exemplul dat de iubirea dintre părinții lui, dar și cel al altor cupluri fictive din cărțile lui. N-a fost să fie, dar nu-mi pare rău, pot regăsi, așa cum spune el, crâmpeie din viața-i în toate interviurile, povestirile și romanele lui.

Primul născut din cei 10 copii ai lui Gabriel Eligio García și Luisa Santiaga Márquez Iguarán, și-a trăit copilăria printre femeile din casa bunicilor lui, el și bunicul fiind singurii bărbați. Din această cauză, era convins că felul său de a fi se datorează femeilor din viața lui și întotdeauna s-a simțit în largul lui printre ele, nu printre bărbați. Chiar și vocația de scriitor tot femeilor le-o atribuie. În casa copilăriei  descoperă cartea fundamentală pentru viitorul său de scriitor: un dicționar imens, pe care îl citea de câte ori avea o clipă liberă. Universul și tot ce cunoaște el se zguduie când bunicul său moare. E nevoit să se mute cu părinții săi, în alt oraș, într-o altă casă. Pe mama sa n-o recunoaște când o vede și-i pare rău că nu simte iubire pentru ea. Dar asta se va schimba în scurt timp, relația dintre ei consolidându-se în vremurile în care tatăl era plecat prin alte zări să caute locuri propice deschiderii unor noi afaceri. Legatura puternică se baza pe sinceritate, pe discuții deschise, pe flerul infailibil al mamei, pe complicitate, pe faptul că semănau atât de puternic la fire. O altă relație deosebită a avut-o cu oaia neagră a familiei, fratele său mai mic, Luis Enrique.

A urmat cursurile primare ale unei școli Montessori, după care, înscrierea la liceu a fost un adevărat miracol: ajungând printre ultimii la o coadă întinsă pe 3 etaje, e salvat de un tânăr pe care îl întâlnise pe vasul cu care se întorcea acasă, în vacanță, la parinți. Vorbiseră doar o dată, dar a fost destul pentru că, cu această ocazie, Garcia-Marquez îl învățase un bolero. Drept răsplată, tânărul l-a ajutat să depună actele pentru examen înaintea tuturor și să nu mai stea la coadă. La liceu a devenit membru fondator al unui cenaclu literar și tot acolo a avut contact cu primele influențe politice și a învățat să fumeze, pentru că asta însemna să fii boem. A ajuns să fumeze țigară de la țigară, trei pachete pe zi, ignorând fobia incomensurabilă de moarte.

La facultatea de Drept se înscrie doar pentru ca tatăl său insista și își dorea nespus ca fiul său să aibă o diplomă, nefiind foarte important pentru ce. O abandonează după doi ani pentru a-și urma pornirile de scriitor. Începe însă prin a fi jurnalist la El Universal. Apoi scrie pentru El Heraldo și El Momento. Are și primele încercări de a scrie literatură sub forma unor povestiri, scrise îmbătat de întâlnirea literară cu Faulkner. Mai târziu le repudiază și nu le mai recunoaște ca ale sale. Înconjurat de cei mai potriviți oameni care să-l îndrume, să-l critice, să-l respecte și să-l aprecieze, Garcia-Marquez face cunoștință cu mari grei ai literaturii universale, contemporani și clasici, îl adoră pe Faulkner și pe Virginia Woolf, Metamorfoza lui Kafka nu-l lasă să doarmă, înțelege Don Quijote abia când îl citește stând pe „tron”, le studiază tehnica, le fură și le îmbunătățește metodele, și le face ale lui, unice. Iar sub influența marilor greci, are o revelație care îi desăvârșește scrierea.

A trăi pentru a-ți povesti viața ar fi incompletă fără descrierea fundalului istoric. Influențat politic încă din copilărie de către bunicul său, Garcia-Marquez ajunge să se împrietenească cu Fidel Castro și Che Guevara, iar prin natura sa de jurnalist, cunoaște drama țării sale nu doar trăind-o pe proprie piele ci și scriind și investigând pentru ziar. Paginile despre 9 aprilie 1948 și asasinarea lui Jorge Eliecer Gaitan sunt redate cu o claritate de speriat, sunt împovărătoare, apăsătoare, aproape sufocante. Momente de groază alternate cu năucire, evenimente care se derulează pe foarte repede înainte, că te și miri că a avut răgazul să le observe și mai apoi să le transcrie.

În cea care trebuia să fie prima dintre cele trei lucrări memorialistice, Garcia-Marques vorbește și despre formarea sa ca scriitor, despre tehnică, despre manii, despre influențe. De asemenea și despre cum s-au născut anumite personaje, despre cum le-a traspus din realitate în ficțiune, făcându-le nemuritoare. Am selectat câteva citate, pe care să le pot reciti oridecâteori mi se face dor de această carte monumentală.

Am mai scris asta despre opera lui Gabriel Garcia-Marquez: cărțile lui ori le iubești, ori le urăști (eu sunt cam la egalitate), însă despre această bijuterie îndrăznesc să spun că oricine ar iubi-o. Poate mă înșel și gusturile nu se discută, dar măcar dați-i o șansă și decideți singuri de ce parte vă situați.

sursă foto