Un boost de încredere în mine

În toată învălmășeala asta de sentimente creată de alegerile de duminică, a mai dat buzna încă unul, așa ca să simt că trăiesc. Și dau pe dinafară de bucurie pentru că încep să se miște lucrurile. Recunosc că plănuiam și bănuiam că voi scrie un articol de-ăsta peste mult mai mult timp, dar uite că se pare că am un picuț de noroc.

Am spus deja de câteva ori că vreau să emigrez, să trăiesc experiența traiului într-o altă țară, unde lucrurile se întâmplă normal. N-am făcut nimic până de curând, nu mi-am pus CV-ul la punct, nu m-am interesat foarte riguros. Probabil nu-mi doream suficient de mult și așteptam să cadă para mălăiață. Însă înaintea acestor alegeri, cuțitul a ajuns puțin la os, iar faptul că m-am întâlnit cu vară-mea din Germania la momentul potrivit, adică 25 octombrie anul curent, mi-a dat ghes și m-am apucat de treabă. Mi-am căutat joburi pe LinkedIn, mi-am selectat informația pe care o vreau în CV, mi-am găsit un template care să mi se potrivească și am purces la realizarea lui. Încă nu e gata pentru că timp nu prea e, iar skillurile de designer în PhotoShop ale Sotzului sunt destul de reduse, dar ne descurcăm.

Până una alta, am aplicat la un singur job în Berlin, pe LinkedIn, joia trecută, iar ieri am găsit în mailul meu „oficial” un răspuns vechi de 4 zile de la compania la al cărei job aplicasem (da, știu că nu-i corect verbul „a aplica” cu înțelesul ăsta, dar de dragul discuției, îl păstrăm). În mail, cineva mă întreba dacă e ok pentru mine să avem un interviu pe Skype marți, 4 noiembrie de la ora 15:30 CET. Trecând peste norocul chior că fix ieri am verificat acel mail și-am văzut mesajul, da, ieri am avut primul meu interviu pe Skype pentru o firma din Berlin. Primesc răspunsul peste două săptămâni, dar oricare ar fi el, eu sunt mega bucuroasă ca s-a întâmplat. Că a avut loc. Sunt bucuroasă că cineva a considerat că aș fi potrivită pentru un job în Germania, că (mi-)a părut cât de cât încântat de prestația mea pe Skype. Am primit mai multă încredere în mine și nu mă mai desconsider așa cum am făcut-o. Am prins curaj, am prins aripi și sunt mai hotărâtă ca oricând să continui.

Chiar mă așteptam ca povestea despre Berlin să înceapă altfel, dar nu-i degeaba vorba aia cu planurile de acasă care nu se potrivesc cu cele din târg. Poate Berlinul e mai aproape cu două luni decât l-am programat eu, poate totuși așteaptă până în ianuarie. Om vedea, dar cert e că eu voi părăsi România, cel puțin pentru două luni, la începutul anului viitor. Dacă nu mai repede și pentru mai mult timp.