Un boost de încredere în mine
În toată învălmășeala asta de sentimente creată de alegerile de duminică, a mai dat buzna încă unul, așa ca să simt că trăiesc. Și dau pe dinafară de bucurie pentru că încep să se miște lucrurile. Recunosc că plănuiam și bănuiam că voi scrie un articol de-ăsta peste mult mai mult timp, dar uite că se pare că am un picuț de noroc.
Am spus deja de câteva ori că vreau să emigrez, să trăiesc experiența traiului într-o altă țară, unde lucrurile se întâmplă normal. N-am făcut nimic până de curând, nu mi-am pus CV-ul la punct, nu m-am interesat foarte riguros. Probabil nu-mi doream suficient de mult și așteptam să cadă para mălăiață. Însă înaintea acestor alegeri, cuțitul a ajuns puțin la os, iar faptul că m-am întâlnit cu vară-mea din Germania la momentul potrivit, adică 25 octombrie anul curent, mi-a dat ghes și m-am apucat de treabă. Mi-am căutat joburi pe LinkedIn, mi-am selectat informația pe care o vreau în CV, mi-am găsit un template care să mi se potrivească și am purces la realizarea lui. Încă nu e gata pentru că timp nu prea e, iar skillurile de designer în PhotoShop ale Sotzului sunt destul de reduse, dar ne descurcăm.
Până una alta, am aplicat la un singur job în Berlin, pe LinkedIn, joia trecută, iar ieri am găsit în mailul meu „oficial” un răspuns vechi de 4 zile de la compania la al cărei job aplicasem (da, știu că nu-i corect verbul „a aplica” cu înțelesul ăsta, dar de dragul discuției, îl păstrăm). În mail, cineva mă întreba dacă e ok pentru mine să avem un interviu pe Skype marți, 4 noiembrie de la ora 15:30 CET. Trecând peste norocul chior că fix ieri am verificat acel mail și-am văzut mesajul, da, ieri am avut primul meu interviu pe Skype pentru o firma din Berlin. Primesc răspunsul peste două săptămâni, dar oricare ar fi el, eu sunt mega bucuroasă ca s-a întâmplat. Că a avut loc. Sunt bucuroasă că cineva a considerat că aș fi potrivită pentru un job în Germania, că (mi-)a părut cât de cât încântat de prestația mea pe Skype. Am primit mai multă încredere în mine și nu mă mai desconsider așa cum am făcut-o. Am prins curaj, am prins aripi și sunt mai hotărâtă ca oricând să continui.
Chiar mă așteptam ca povestea despre Berlin să înceapă altfel, dar nu-i degeaba vorba aia cu planurile de acasă care nu se potrivesc cu cele din târg. Poate Berlinul e mai aproape cu două luni decât l-am programat eu, poate totuși așteaptă până în ianuarie. Om vedea, dar cert e că eu voi părăsi România, cel puțin pentru două luni, la începutul anului viitor. Dacă nu mai repede și pentru mai mult timp.
Felicitări, se simte bucuria ta şi îţi doresc ca lucrurile să se întâmple aşa cum visezi. Deci, sigur pleci pentru două luni, iar aplicaţia pentru job, de pe Linkedin este în afara ecuaţiei cu cele două luni? Mă bucur pentru tine, experienţa traiului pe alte meleaguri, mai bune, dar nu numai, nu poate fi decât benefică! MULT SUCCES!
Multumesc 🙂 Da, m-am apucat de depus CV-uri pentru ca din cate stiu, firmelor le ia cam 2-3 luni pana se uita la CV sau te contacteaza pentru un interviu. asa ca daca e asa, macar sa fiu in Berlin cand ma contacteaza 😛
Mult succes!!!
Nu m-am gandit vreodata ca te desconsideri! De ce???
Multumesc 🙂
pai ma desconsider pentru ca ma gandesc ca in competitia cu altii din alte tari poate nu-s asa de bine pregatita. n-am cursuri, specializari, nimic cu ce sa impresionez 🙂 dar acuma ca am vazut ca macar cineva m-a luat in considerare, am mai prins curaj.
Sa fie in ceas bun. Succes din plin si mult spor.
multumesc mult 🙂
In sfarsit, se intampla! Un pic ciudat pt mine e ca acum cateva zile am discutat cu sotul, mai serios ca de-obicei, despre unde, cand si in ce conditii sa plecam…simt ca si la noi a venit momentul. Ma intristeaza putin postul tau, ma intristeaza sa vad/ aud cum oameni competenti pleaca sa traiasca altundeva deoarece aici nu pot trai. Sa fie bine acolo unde mergi si poate, din cand in cand, ne vei mai insenina cu posturi faine si vesti bune. 🙂
din pacate ne gandim multi la asta. eu nu ma pot plange de viata mea aici, adica am tot ce-mi trebuie material, insa sunt atatea minusuri si atatea neajunsuri ca nu-mi mai gasesc locul.
cat despre blog… o, nici nu stii cat de entuziasmata sunt pentru el daca ma stabilesc altundeva. simt ca o sa infloreasca, o sa am despre ce scrie 🙂
succes! noi am trecut prin asta de curand, sa nu te descurajezi daca nu iese nimic, uneori se intampla mai repede, alteori dureaza, daca ti-ai propus, aplica in continuare, you’ll make it. avem 5 luni de cand am emigrat, tot asa, de la o situatie materiala buna (la una mai buna, dar mai bune celelalte aspecte, nefinanciare) si pot spune ca a fost cea mai grea si cea mai buna radicala decizie pe care am luat-o vreodata. copilul, unul dintre cei mai puternici motivanti, pt ca n-am vrut sa i se fure copilaria in scoala romaneasca, infloreste efectiv intr-un sistem civilizat de invatamant. si e liniste si bine, ne-a luat ceva vreme sa ne despovaram
nu, chiar deloc nu ma descurajez. sunt atat de hotarata ca nu cred ca exista destule refuzuri sa ma tina aici. :))
ma bucur mult sa aud ca si copilul s-a integrat bine in noua viata. o sa-i arat comentariul tau unui coleg care se teme ca pentru copiii lui va fi mai greu.
pt colegul tau 🙂 : copiii se adapteaza relativ repede, dar trebuie sa ai rabdare, depinde si de varsta. al meu are 4.2 ani si i-a luat cam o luna 🙂 chestii majore n-am avut, a facut cateva crizute de plans si una mai mare, in cuvinte, cand mi-a spus ca nu intelege ce vorbesc copiii, era f obositor pt el pt ca l-am dat direct la scoala obisnuita si nu vorbea nici un cuvant. insa i-a luat cam o luna sa vb in propozitii si dupa 2 luni vorbeste cursiv, in fraze complexe- zice invatatoarea ca si corect gramatical si fara accent strain, o cred pe cuvant ca eu sunt foooaaarte slow, sunt departe de nivelul lui. dar e uriasa diferenta intre sistemele de educatie, chiar si numai pt asta merita sa pleci. ma intind, dar stii cum ma simt cand il vad ca nu-si mai pune jucariile la colt, nu mai urla la ele, ca nu se mai trezeste noaptea plangand ca a luat bulina neagra?? cand i-am povestit invatatoarei s-a crucit, a zis ca la ei e interzis prin lege sa-i pui la colt si din astea… si crede-ma, se face scoala! la 4 ani al meu face fractii 😀 dar la modul 1/3 pahar cu apa, 1/2 de mar. nu-i invata litere, insa le arata poze cu cuvantul scris alaturi si mi-a zis invatatoarea ca al meu recunoaste fotografic deja cuvinte. e diferit in sensul normal si bun, sunt in stare sa spal pe jos dac-o fi vreodata nevoie numai sa nu ma mai intorc
Sa fie intr-un ceas bun. Nu iti strica experienta, mai ales ca inca ai o varsta buna pentru asa ceva. Tin pumnii si astept vesti bune 😉