Cracovia în 2 zile ploioase

Înainte să aud despre Paris, Londra sau New York am auzit de Cracovia. Mă uitam printre pozele din tinerețea tatălui meu și am ajuns la una cu el și încă doi amici de-ai lui în fața unui clopot gigantic și îmi spunea că poza era făcută la Cracovia. Și că Cracovia e mai frumoasă, muuult mai frumoasă decât Varșovia. Cu poza aia și cu cuvintele lui în gând am ajuns în sfârșit acolo, cu așteptări cât casa. Și am fost foarte dezamăgită, n-are rost să țin concluzia până la final. Dar o luăm încet de la început.

Motivul pentru care am grăbit acest city break a fost de fapt un sat, nu laudele tatălui meu. Satul la care îmi doream foarte mult să ajung se numește Zalipie și mi se pare fermecător. Din păcate l-am văzut doar în poze pentru că nu ne-am mai dus. A plouat aproape neîncetat și nimeni nu avea chef să bată un drum de 3h+ dus-întors pentru a petrece maxim o oră acolo. De era vreme frumoasă, poate îmi convingeam familia sau poate mergeam singură.

Neplăcerile au început încă de pe drum, când am făcut cu 3 ore în plus din cauză de lucrări inexistente pe autostradă, circulație pe o singură bandă, fără șantier propriu-zis. Am pornit în jur de ora 9, trebuia să ajungem înainte de 16, am ajuns la 19 și ceva, rupți de foame, de nervi și de oboseală. Însă și cu puțin entuziasm, cât ne-a mai rămas, pentru că urma să ne întâlnim cu Anca (remeber Bloodie? ) și Ovi.

Asta e o poveste pe care musai să o las scrisă. Le povestisem Ancăi și Oanei cu o lună în urmă că până la finalul anului mai am patru călătorii de făcut. Printre care și Cracovia. N-am mai pomenit de ele, am rezervat tot și într-o zi ne spune Anca că își căuta cazare la Cracovia. Eu, cu interesul în alertă maximă, am întrebat când vor să meargă. Indeciși între prima și a doua săptămână din octombrie, nu îmi venea a crede, și am implorat-o să facă cumva să fie în prima, atunci când mergeam și noi, chiar dacă ne suprapuneam măcar și o singură zi. Astrele s-au aliniat în așa fel încât nu doar că am fost exact în aceeași perioadă, ci am fost și vecine de bloc :)) Eu rezervasem un apartament pe AirBnB (ca de obicei) și ea pe Booking și când mi-a arătat, să pic de pe scaun, că nici dacă ne vorbeam poate nu reușeam să fim așa aproape. Deci aceasta ‘serendipity’ a fost una din puținele mele bucurii și plăceri din Cracovia. Faptul că am petrecut mai mult de două-trei ore împreună de când am emigrat mi-a umplut rezervorul până la următoarea întâlnire, care sper să fie cât de curând.

Am spus de drum, de ploaie, să zic și de starea mea. Care poate a fost influențată de vreme, de oboseală, naiba știe de ce, însă nu m-am simțit deloc bine. Dureri de cap, de ochi, de stomac, senzație de vomă, fără chef de nimic. Aveam chestii de văzut și probabil vedeam mai multe dacă nu era vremea așa nasoală.
Dacă tot ploua, a doua zi, vineri, am fost la mina de sare Wieliczka , pe care voiam să o văd pentru că semăna cu Salina Turda, la care nu am fost. Așa că am zis să o înlocuiesc cu altceva. Ne-a plăcut mult ce am văzut, faptul că am fost toți, Ada a fost cuminte din cale-afară, însă la un moment dat am concluzionat că a fost prea lung :)) Am umblat 3km numai prin mină și am văzut 1%, deci va închipuiți ce se ascunde sub pământul Poloniei.

Seara mi-am făcut plăcerea de a vizita o librărie cu cărți în engleză și mi-am luat 4 piese de teatru pe care abia aștept să le citesc. Apoi, cum eram vecini, Anca și Ovi au venit în vizită și ne-am jucat Una scurtă, încheind ziua cu niște râsete.

Sâmbătă voiam eu să merg la Zalipie chiar și singură, însă noroc că Sotzu’ mi-a prezentat orarul și mi-am dat și eu seama că nu are rost să bat atâta drum până acolo. Cine știe când mai am drum prin zonă, dar sper să îl văd odată și odată. Și cum nu aveam chef să merg nici la Be Happy, că prea semăna cu House of Dreamers, l-am lăsat pe Sotz să fie singurul bărbat într-o mare de roz și să distreze el copilul. I-a făcut toate poftele și s-au întors amândoi foarte happy. Mi-au arătat și mie pozele.

În timpul ăsta, eu am luat-o la pas prin centrul vechi, că numai eu nu îl văzusem. Sotzu’ mai fusese la Cracovia și în alți ani, deci nu îi părea rău dacă nu îl mai vede.

Am intrat bineînțeles în altă librărie să casc ochii și să fac poze, că de luat nu am luat nimic. Primisem deja și cadoul de ziua mea de la Oana și Anca, deci mă întorceam deja din vacanța asta cu 8 cărți…

Am luat-o printr-o galerie cu produse artizanele

Și-am mai făcut poze căutând o cafenea unde să mănânc o prăjitură că aveam chef de dulce. M-am oprit la Magia Cafe, am comandat o felie de tort Schwarzwald și ceva smoothie foooarte dulce, până m-au sunat ai mei că au ieșit și vin să ne întâlnim. În tot timpul ăsta, Anca și Ovi au fost la Fabrica lui Schindler (acel Schindler din film), la care nu țineam neapărat să merg, însă aș fi vrut să o văd măcar de afară. Nu am suferit că nu s-a întâmplat, pentru că deja nu mai aveam nici un interes pentru Cracovia. Am mers toți la Muzeul de Inginerie și Tehnică, am apăsat pe butoane, am tras de sfori, am ascultat toate explicațiile și eu m-am cam plictisit. Vă spun, așa Gică Contra n-am mai fost în nici o călătorie :))

 

Dar vă spun și ce mi-a plăcut mult de tot: mâncarea! Nu călătoresc niciodată pentru mâncare, nu caut dinainte restaurante cu faimă, însă când merg în Polonia știu că orice e în meniu s-ar putea să îmi placă. Și așa a fost. Am încercat supă de sfeclă roșie, supă de secară acră sau ceva de genul, însă n-am găsit niciunde ciorba mea preferată: kapuśniak. Și foarte bine am mâncat la restaurant asta, chiar peste drum de Muzeul de Inginerie.

După masă, ne-am despărțit și ne-am îndreptat către Castel să îl vedem, însă am ajuns prea târziu și nu ne-a mai lăsat să intrăm nici în curte. Ploua, evident, Ada zicea că ar mânca ceva prăjitură și ne-am adus aminte de Chimney’s pe care îl văzuserăm în prima seara lângă restaurantul la care am mâncat. Ada a vrut un Kürtőskalács cu Nutella și cocos, iar eu am vrut o înghețată în con de Kürtőskalács uns cu unt de fistic și cu bucăți de Kinder Bueno în el. Am mâncat și a doua zi din el, evident înghețata s-a dus pe loc.

Pare că doar am mâncat și îmi dau seama că în afară de mină și muzeu, doar asta am făcut. Nu cred că m-aș mai întoarce dacă nu aș fi nevoită, însă nici nu îmi pare rău că am fost.

Și ca totul să fie la fel de neplăcut, drumul înapoi a fost mult mai liber, fără cozi, fără ambuteiaje, până la ieșirea din Polonia. Ne-am oprit să alimentăm și când să ieșim din benzinărie, hopa… coadă. Nu știam de ce, însă ne-am prins repede că stăm la vamă… Cum? În spațiu Schengen, fără vame între țări? Ei da, nemții chiar iau în serios pericolele de pe străzile Germaniei, așa că din când în când fac controale. Trebuia să ajungem acasă în jur de 18:30, am intrat pe ușa la 20:00…