Am învățat. Dar pentru ce?

Demult tot voiam să scriu despre două idei și pentru a nu mai amâna, le dezbat pe ambele acum pentru că există o legătură intre ele.

Am o prietenă nemțoaică, de fapt singura mea prietenă nemțoaică (celelalte sunt doar cunoștinte sau amice), care după ce s-a măritat și a făcut 2 copii de tânără, la 26 de ani a înțeles ce vrea să fie și și-a urmat visul. A făcut o școală Waldorf, și-a dat bacalaureatul și apoi și-a trăit viața și cei mai frumoși ani în plină libertate, a avut tot felul de joburi sezoniere, foarte multe de chelneriță sau ajutor în bucătăriile restaurantelor. A avut doi copii cu iubitul care i-a devenit soț, avea venituri decente, viața părea drăguță, până când și-a dat seama că îi lipsește ceva și a acționat în consecință. După toate aceste joburi a descoperit că ce ar vrea să se facă acum când e mare e medic stomatolog. S-a înscris la facultate, a intrat la Charité, unul dintre cele mai mari spitale universitare din Europa și timp de 5 ani a învățat cum și când a putut, s-a implicat și în viața de familie, nelipsind din viața copiilor ei. Soțul i-a fost suporterul și sprijinul numărul 1, părinții ei au stat cu copiii din când în când, însă nu foarte mult, și anul ăsta termină stomatologia cu note maxime.

Am dat acest exemplu din două motive:
1. E OK să nu știi ce iți dorești cand termini liceul și e ok să ‘vagabondezi’ prin viață până te prinzi ce ți-ar plăcea cu adevărat să faci.
2. Dar după ce ai găsit răspunsul, acționează, nu te mai gândi că e prea târziu, că nu ai timp, că lasă că e ok și așa.

O admir din toate puterile și desi sunt cu 10 ani mai în vârstă, aș vrea să fi fost ca ea când eram tânără. Însă contextele geografice, mentale și financiare erau altele și timpul înapoi nu îl pot da. Sunt mulțumită unde sunt, nu am regrete, însă exemplul ei e o lecție pentru cum aș putea să o îndrum pe Ada. Mai mult, fetița Johannei e cea mai bună prietenă a Adei și a fost de față la parcursul ei. A văzut-o învățând pe canapeaua noastră când le trimiteam sus să se joace că să poată să se concentreze.

Și acum ajung la a doua idee… despre care am discutat cu altă prietenă, româncă și ea mutată la Berlin, în care am constatat amândouă că întotdeauna ni s-a spus: ‘Învață! Învață! Învață! Ca să ajungi ceva în viață!’ Problema generației noastre, pentru că îndrăznesc să generalizez, că majoritatea părinților aveau același repertoriu, e că nu ni se spunea ce era sau ce putea fi acel ‘ceva’ în viață. De învățat am învățat mulți, însă nimeni nu ne-a spus și că putem deveni orice ne dorim să fim.

Niciodată nu mi s-a spus că aș fi putut deveni doctor sau avocat, prin urmare mi se părea că nu am cum și că e atât de mult de învățat și probabil nu sunt eu făcută pentru așa ceva. Nu mă încuraja nimeni să cred că pot, așa că m-am convins singură că nu e de mine, că nu am cum eu, tocmai eu, să ajung doctor, astronaut sau judecător. Și știți ce? Aș fi putut învăța și avea oricare dintre aceste meserii, dacă m-ar fi convins cineva că e o opțiune.

Nu îmi invidiez copilul pentru oportunitățile pe care le are, dimpotrivă mă face la fel de fericită ca și când aș fi eu în locul ei de fiecare dată când are ocazia să încerce o meserie. Chiar și 5 minute de discuții sau probă practică. La ILA a făcut o intubare pe un manechin, apoi a intrat într-un tanc și un soldat i-a explicat puțin ce fac butoanele alea și de ce avem nevoie de tancuri, la altă ieșire despre care nu am scris, a urcat în mașina pompierilor și li s-a explicat copiilor cum și ce se întâmplă când e un incendiu, i-au lăsat să apese pe butoane și le-au spus despre programul de pregătire pentru copii (linkul e in germana) care vor să devină pompieri; la școală vin părinți și își prezintă meseriile în fața clasei; peste tot sunt nenumărate workshop-uri și mini cursuri pentru orice meserie, porți deschise și Nopți ale științelor, evenimente unde copiii pot afla despre orice mișcă în lumea asta și în afara ei. Și vom continua să o ducem peste tot și să o înscriem la cursuri care o pasionează ca să își descopere interesele, plăcerile și poate ce vrea să facă în viață. Să știe că are opțiuni și că poate alege ORICE.

Aș fi vrut să am măcar jumătate din ocaziile astea? Da, ar fi fost frumos să nu merg doar la fabrica în care a lucrat mama mea sau la cea de ciocolată Kandia?
Îmi pare rău că nu mi s-au lărgit orizonturile și nu mi s-a inspirat încredere în mine? Nu neapărat. Nu am fost niciodată o carieristă și întotdeauna am prețuit timpul meu liber mai mult decât orice poziție și funcție înaltă.

Însă acum vreo 2 ani (da, asa tarziu) am descoperit ce meserie mi-ar fi adus bucurie și satisfacție. O să râdeți poate, dar acea meserie e cea de medic legist. Am spus peste tot cât de mult îmi place să citesc despre medicină, să mă uit la seriale cu doctori, să aflu despre magia corpului uman. Nu aș fi putut fi doctor pentru că sunt prea empatica și n-aș fi rezistat nervos. Și nici cu vina că aș putea face rău în vreun fel nu m-aș fi putut împăca vreodată. Însă odată ce omul nu mai poate fi omorât și trebuie aflată cauza morții… cred că m-aș fi descurcat onorabil. Însă această idee/opțiune n-a fost niciodată pe masă.

Mă reîntorc la Ada, căreia îi place muzica sub orice formă. O înțelege, o cântă, o dansează, o absoarbe. Se exprimă cântând în loc să vorbească. Și încercăm tot ce putem să o încurajăm pe calea asta ba cu ore de cântat cu vocea, ba cu dansuri la școală, ba cu instrumente – scoală pe care o va începe în septembrie. Vreau să știe că dacă muzica e destinația ei, sunt mai multe căi către ea. Și că noi credem că poate învăța orice dacă își dorește cu adevărat.