Branza, carti, mult roz si o masina de scris
Sa incepem cu saptamana trecuta, chiar daca sunt multe lucruri frumoase pe care le-am facut si vazut de la inceputul anului incoace, nu le reiau, pornim retrospectiva saptamanala cu data de 18 februarie.
Branza cu rosii – mai specific, telemea de oaie cu rosii – e asa cum am scris acolo: mancarea mea de suflet.
The greatest comfort food there ever was! Asta e mancarea mea preferata din copilarie si pana in zilele noastre. Si e cu mult mai speciala pentru ca telemeaua de oaie e autentica romaneasca, adusa de verisoara mea direct de la cioban ♥️. Merci, @mht2410, am tras de ea cat am putut. Sunt ultimele bucati! Daca cumva veniti in vizita si vreti sa imi aduceti ceva de acasa, telemeaua sarata de oaie va fi cel mai adorat cadou.
Lemon de Kwon Yeo Sun – prima audiobook de anul asta. Conduc foarte putin de cand am schimbat jobul, deci si numarul audiobook-urilor s-a redus.
#10/50
Inca o carte de care probabil nu m-as fi atins, daca m-as fi luat dupa titlu si coperta (ciudat, pentru ca titlurile sunte mereu cele care imi trezesc curiozitatea). Am citit insa mai multe despre subiect si am pus-o pe lista audiobook-urilor pentru ca era scurta si suna destul de neobisnuit. Si e, intr-adevar, pentru ca incepe cu o crima, dar descoperirea criminalului pare neimportanta. Desigur, sunt indicii, si imi place sa cred ca le-am inteles si ca am pus totul cap la cap, insa in carte nu se arata cu degetul si nu se confirma, in schimb se lasa de inteles din propozitii neterminate, din detalii mentionate in treacat, din anumite nume si obsesia unor personaje pentru ele.
O tanara de 19 ani e ucisa si suspectii sunt un coleg de bani gata cu care fusese vazuta inainte sa moara si un altul, baiat sarac, curier pentru un restaurant, care nu are nici alibi, insa nici nu i se gasesc motive sau probe solide pentru a-l inchide. Cazul ramane nerezolvat, insa povestea se cladeste din interventiile si experientele altor personaje si naratori. Care sunt 3 de fapt: sora victimei si doua colege de clasa le victimei, dintre care una s-a casatorit ulterior cu cel cu care fusese vazuta in ultimele ei clipe.In fiecare capitol sarim din prezent in trecut si in viitor, perspectivele se schimba, detaliile ies la suprafata, iar temele aduse in lumina (pe langa crima mai avem, desigur doliul, depresia, boli mentale, drama familiala, rapirea, boala in faza terminala, schisma intre clasele sociale) ajuta cititorul la rezolvarea misterului.
Bella’s Cafe – parte din traditia mic-dejunurilor mele cu Ada (l-am invitat si pe Sotz duminica trecuta), am ales aceasta cafenea roz din cap pana in picioare. A fost un succes total.
Cand am vazut Bella’s Cafe recomandata de Visit Berlin pentru Sf. Valentin, gandurile mele s-au indreptat din nou catre Ada. Stiam ca e locul care pentru ea parea ca e o bucatica de rai. Nu am gresit, pentru ca abia am reusit sa o asez la masa sa putem comanda micul dejun si bauturile.
Locul e superb, dupa cum se vede in poze, atata atentie la detalii (pana si hartia igienica era cu inimioare roz), totul gandit sa completeze tabloul La vie en rose. Iarasi ne-am facut de cap si am comandat micul dejun, milkshake-uri, desert, totul foarte delicios si de data asta o singura bucatica de prajitura a ramas nemancata.
‘Mami, cand sunt mare, vreau sa lucrez si eu aici. Sa vin aici in fiecare zi!’
Am continuat iesirea cu o vizita la Muzeul Filmului, la care inca nu ajunsesem de 7 ani de cand stam in Berlin.
Zilele astea, Berlinul e in febra cinematografica pentru ca se intampla Berlinala.
Fara nici o legatura cu ea, am ales sa mergem duminica la Muzeul Filmului pe care il tot vanam de cand ne-am mutat aici. Gata cu amanarea, asa ca dupa micul dejun in cafeneaua roz, ne-am dus sa vedem ce putem vedea si invata la muzeul filmului.
Ada inca nu are rabdare cu informatiile tehnice si teoretice insa i-a placut mult sa descopere filmele alb negru, sa admire costumele si rochiile lui Marlene Dietrich intr-o camera dedicata ei, sa cotrobaie prin toate sertarele cu ecrane sau documente de film.
Noi adultii am aflat despre istoria filmului in Berlin – foarte frumos organizata cronologic marcand cele mai importante momente (printre care Al doilea razboi mondial si Republica Weimar), descoperirile si inovatiile nemtilor. Am auzit prima oara numele lui Werner Herzog din expozitia temporara.
Afise, articole de ziare, aparatura, machete de studiouri, suport audio si vizual. Foarte, foarte interesant, chiar si pentru copii, nu doar pentru adulti.
Luni, eu am avut parte de un moment emotionat si Ada de o bucurie mare.
Cum nu mai scriu pe blog decat la inceput si sfarsit de an, de mult timp imi folosesc contul de Instagram pe post de jurnal.
Iar momentul pe care il vedeti in poza e unul foarte personal si emotionant pentru mine. Cand eram de varsta Adei sau poate putin mai mare, la final de saptamana, tatal meu imi aducea de la Prefectura, unde lucra ca instalator, o masina de scris ca sa pot invata sa scriu la ea. Am țăcănit de le-am făcut parintilor capul calendar, dar nu m-au boscorodit niciodata. Cand a venit era tastaturilor, eram deja experta si imi zburau degetele pe taste.
I-am povestit si Adei despre aceasta experienta cand a vazut ca scriu repede la laptop. Si i-am zis ca daca vrea, ii pot lua o masina second hand sa incerce si ea. Asta a fost acum cativa ani, discutie de care am uitat. Pana ieri, cand am dat de un anunt de pe un grup de cartier: se vindea o masina de scris cu 12€. Am scris, ne-am inteles si spre seara taica-sau a luat-o in drum spre casa.
Reactia Adei a fost un moment Kodak. Sper sa aiba aceeasi determinare ca mine sa țăcăne zilnic la ea. In celelalte poze vedeti multe dintre paginile copiate de mine, pe care le-am pastrat toti acesti ani. Eram in gimnaziu si baietii ma interesau. Si credeam in toate prostiile alea 😂 Iar in ultima poza e prima incercare a Adei de a scrie la masina. Zic ca s-a descurcat binisor.
Iar joi am postat o restanta de acum doua saptamani. Nici macar nu mi-am pus intrebarea, dar ce bine ca si-a pus-o o prietena cu care am iesit dupa lucru si am descoperit ca Primaria Rosie se poate vizita.
#latergram de saptamana trecuta cand o vizita inopinata de 5 minute la Rotes Rathaus ne-a confirmat ca se poate vizita (ca tot se intreba @nicoleta_pir). Insa am ajuns cu 10 minute inainte de inchidere si nu am apucat sa vedem decat foarte putin. Dar ne-a placut mult si ne mai intoarcem candva sa o vizitam in intregime.
In alte stiri…
– urmaresc cu sufletul plin de dor ce se intampla la Timisoara, acum ca a devenit Capitala Culturala Europeana. Probabil voi ajunge prin toamna, ca trebuie sa imi schimb buletinul si o sa vad tot ce se ofera. Abia astept. Daca aveti posibilitatea, mergeti sa vedeti expozitiile, concertele, piesele de teatru si tot ce au pregatit organizatorii pentru public. Si povestiti-mi si mie.
One Comment
dojo
Nu pot sa cred cat de mare s-a facut Ada. Incredibil. Nu mai zic de frumoasa 🙂
Si noi bagam branza de zor, cumparam de la un magazin romanesc din NYC. Mergem ceva drum, dar merita. Am salam unguresc PEAK, ciocolata ROM si branza de Dobrogea. Deh, greu sa scoti Romania din romani