9 ani fara ea

In 9 ani de cand s-a stins, am scris despre ea doar de doua ori.

E nedrept si anul asta ma simt si mai vinovata fata de mama mea decat m-am simtit vreodata. Din toate intalnirile de anul trecut, din povestile care mi-au completat spatiile goale despre familia mea, am aflat multe lucruri care mi-au schimbat perpectiva asupra lucrurilor. Am vrut sa stiu mai multe, sa imi cunosc parintii mai bine, asa cum nu am avut curiozitatea sa o fac in timpul vietii lor. Cam asa cum se intampla cand citesc o carte si vad ce se intampla in sufletul si mintea tuturor personajelor. Ei bine, tot ce am aflat nu a facut decat sa ma faca sa sufar pentru ea, pentru toata nefericirea din viata ei si pentru faptul ca nici macar eu sau tocmai eu, care eram totul pentru ea, nu i-am facut viata mai usoara. Nu i-am aratat iubirea dupa care tanja, nu am imbratisat-o suficient, nu i-am cautat imbratisarea asa cum o cauta Ada pe a mea. Nici macar dupa moarte nu am jelit-o ca pe tatal meu. Si imi e rusine. O rusine mare si o vinovatie apasatoare imi chinuie sufletul azi si in toate momentele in care imi dau voie sa ma gandesc la tot.

In toti acesti 9 ani, in special in cei de dupa mutarea la Berlin, nici macar data mortii ei nu o onoram la fel ca pe a tatalui meu… Mama mea nu mi-a gresit cu nimic, a fost o mama buna, asa cum putea fi o persoana traumatizata si abuzata si trecuta prin niste incercari pe care nu le merita deloc. Si stau sa ma gandesc daca aceasta diferenta pe care o fac intre moartea ei si a tatalui meu se datoreaza felului in care au murit fiecare sau pur si simplu sentimentele mele erau intotdeauna mai puternice pentru el. El mi-a fost smuls din viata, brusc, fara avertisment, in timp ce ea a murit cate putin in fiecare zi si nu mai era demult ea insasi. Genul de moarte care stii ca vine si vine ca o usurare. Pentru cea care pleaca, pentru cea care ramane. Moartea l-a zeificat pe el, in timp ce pe ea a facut-o o povara mai putin… Imi e rusine ca am simtit asta, ca inca mai simt uneori, insa ma lupt sa inving sentimentul asta. Dar ca sa ma vindec, e necesar sa imi recunosc mie rusinea asta si, de ce nu, chiar si aici, in vazul lumii, aici ca sa ramana scris, sa poata citi si Ada la un moment dat, sa ma cunoasca cu bune si rele, cu sufletul la suprafata.

Imi lipseste mama mea. Mult de tot. Mi-a lipsit enorm in primii mei ani de proaspata mama, imi lipseste acum pentru a-i fi bunica Adei, ii lipseste ei si mereu ma intreaba despre ea. Si ma amagesc cu gandul ca de oriunde ar fi sufletul ei acuma ma iarta pentru toate.