O fi fost inceputul de an, iluzia ca am forte proaspete, o fi fost faptul ca am ales doar carti bune, nu stiu, dar am reusit sa citesc 4 carti in ianuarie 2019, lucru care nu mi s-a mai intamplat demult. Si nu-s carti subtiri, doua dintre ele au avut peste 400 de pagini. Dar, cum spuneam, sunt carti bune. Sa va zic si voua despre ele, toate scrise de femei.

Persuasiune – Jane Austen – 4*

Oricand am nevoie de o iubire implinita, ma intorc la clasici ca stiu ca nu ma dezamagesc. Ma rog… nu si daca vorbim despre Elizabeth Gaskell care m-a infuriat si dezamagit urat de tot cu tratarea superficiala a finalului de la Nord si Sud, dar nu mai dezgrop mortii, sa va vorbesc despre Persuasiune.

Aceeasi reteta, aceeasi structura, acelasi scris elegant si modern pentru vremea lui, unul dintre cele doua romane publicate postum nu m-a dezamagit. Spre deosebire de alte romane clasice, in Persuasiune au fost cateva personaje pe care n-am putut sa le iau in serios nici de m-as fi chinuit. Nu m-am chinuit, ca mi s-au parut prea ilare sa ma supar pe ele: tatal lui Anne Elliot si sora ei, Elizabeth. Foarte preocupati de cum arata ei si de cum arata ceilalti, fizic vorbind, remarcile lui Sir Walter Elliot sunt chiar comice. N-am putut-o lua in serios nici pe Mary, dar spre deosebire de ceilalti doi, ea m-a cam enervat un pic. Iar cine mi-a starnit sentimente amestecate a fost Lady Russell, o doamna care avea impresia ca poate decide viata lui Anne, doar pentru ca a luat-o sub aripa ei dupa ce tatal si surorile ei nu prea o luau in considerare. Insa stim cu totii (sau poate nu), cat de superficiale erau moravurile secolului al 19-lea, cat de importante erau aparentele, titlurile si arborele genealogic, averea si reputatia. Iubirea dintre Anne si Capitanul Wentworth ne cam tine pe jar pana spre final, evident, ca asa functioneaza romanele clasice.
Ce-o sa tin mereu minte sunt aceste cuvinte: „You pierce my soul”, impreuna cu toata scrisoarea aia care mi-a oferit ce-am asteptat si anticipat de la prima pagina.

Zuleiha deschide ochii – Guzel Iahina – 5*

Daca n-ati citit inca Zuleiha deschide ochii, desi e peste tot prin librarii, prin recomandari literare si pe bloguri, nu mai pierdeti vremea si cititi-o. Chiar n-am intalnit pe nimeni care sa nu aiba cuvinte de lauda despre cartea asta, fie ca e vorba chiar de Zuleiha, de maiestria autoarei sau de traducerea spectaculoasa a Laurei Schidu. Pe mine m-au impresionat toate astea si inca si mai multe.

Eu i-am dat 5 stele, cu posibilitatea de a ajunge si pe lista de favorite, dar inca procesez si astept sa se mai aseze. Ma gasesc in imposibilitatea sa gasesc un singur cuvant care sa o descrie. Am asa sentimente amestecate, neclare si ambivalente, ca nu reusesc sa pun degetul pe ceva anume. Insa am luat-o asa cum a venit, cumva pe ideea: s-a intamplat, nimeni nu mai poate face nimic si nimeni nu putea face mai mult sau altceva, in conditiile date.

Imi e putin greu sa scriu despre cartea asta. Poate pentru ca subiectul e destul de greu si impresia cu care am ramas e: “Doamne, ce vieti irosite!” Dar cumva parca nu-s multumita de ideea asta, ma sacaie, ma gandesc ca totul a fost atat de in contratimp, viata a trecut pe langa personaje, scurtele momente de fericire (pentru Zuleiha si ceilalti deportati, ca nu am surprins nici macar un moment de fericire in viata lui Ignatov) au fost prea putine, tumultul personajelor – foarte subtire schitat, a fost totusi atat de puternic.  Odata cu cartea asta am descoperit inca o bucata de istorie si am absorbit-o cu inima stransa, cu sufletul indoit (a nu stiu cata oara) de cruzimea rasei umane.

Am simtit o bucurie imensa urmarind transformarea Zuleihai, neobosirea ei, harnicia ei, iubirea ei, puterea ei (saraca, nici nu era constienta cat de puternica e, a mers cu viata de mana si a infruntat tot ce i s-a oferit), lepadarea ei de superstitii (cu o singura exceptie) si religie, de trecut (cu o singura exceptie), de rusine.

Mi s-a rupt sufletul de dualitatea lui Ignatov, un om menit sa fie rau, care se impotrivea cu totul posibilitatii de a fi bun, si totusi inzestrat cu o constiinta care a dat la o parte indoctrinarea. In opinia mea e cel mai tragic personaj al cartii.

Unul dintre cele mai memorabile episoade pe care le-am citit eu vreodata e acela al nasterii lui Iusuf. Exceptional cum Iahina l-a prezentat din perspectiva doctorului si nu a mamei.
Am savurat si efemerele momente comice (in special pe cel cu tablourile lui Ikonnikov), multumindu-i autoarei ca a permis ca personajele ei sa mai simta si bucurie din cand in cand.
Inca procesez, inca ma gandesc la finalul deschis si la cateva posibilitati. De obicei am nevoie de “incheiere”, insa de data asta i-am fost recunoscatoare autoarei ca n-a intervenit.

The Bookshop Book – Jen Campbell – 3*

Am mai amintit pe ici pe colo ca acusica deschid un anticariat-cafenea in Berlin, asa ca am folosit cartea asta pe post de documentare. Va povestesc intr-un post separat despre asta, ca e muuuult de scris si n-as vrea sa rasfir firimituri din povestea asta prin toate articolele. Deci The Bookshop Book, primita cadou de la o prietena din Berlin intocmai ca sa ma ajute in privinta asta. La inceput nu prea m-a ajutat, dimpotriva, mi-a creat niste frustrari care m-au facut sa ma indoiesc de decizia luata, dar mai ales de mine. Tipa vorbeste despre niste proprietari de librarii sau anticariate ca despre niste  savanti, despre niste atotcunoscatori in materie de carti, indiferent ca e vorba despre continutul lor, felul in care sunt fabricate sau istoria lor. Eu nu stiu sa evaluez o carte altfel decat din punct de vedere al continutului, cartea ca obiect nu a fost niciodata interesanta pentru mine. Coperta, hardback sau paperback… au fost intotdeauna detalii neglijabile, deci cand am citit ce cunostinte au unii oameni si cate sunt de spus despre asta, m-am cam ofilit un pic.

Apoi vorbeste despre librarii care se intind pe sute de metri patrati, care sunt gazduite in cele mai ciudate cladiri sau locatii si totusi au succes si lumea se duce la ele ca in pelerinaj. La ce aveam eu de gand sa fac, ma gandeam ca nici prietenii mei vecini nu-mi vor calca pragul cu intentia de a cumpara carti. Dupa care am dat de citatul de mai jos si mi-a venit inima la loc:

“I don’t particularly enjoy selling books to rich people; I prefer to sell books to regular human beings, who buy the sorts of unexpected books that I could imagine buying for myself. Truly valuable books – the $5,000 signed first edition of some literary landmark or the eighteenth-century ornithology folio with glorious hand-tinted plates – are already-acknowledged commodities in a high-end collectors’ marketplace.”

Odata ce m-am linistit si am inteles ca nu trebuie sa vizez un public de genul asta si nimeni n-o sa ma puna la zid ca n-o fac, dar mai ales ca nu aveam de gand sa target-ez acest segment de public, am citit totul cu alti ochi. Am invatat de unde am avut ce invata, am subliniat ce mi se potrivea si am trecut mai departe. Si apoi am dat de alt citat care explica exact ce voiam eu sa fac si ce nu am pus in cuvinte pentru ca nici nu-mi dadeam seama ce vreau sa fac:

“Books Actually focuses heavily on what we ourselves, the people running it, like. […] What we like to read – you will see it on the bookshelves. This is the most important stocking policy that we have.”

Pentru ca astea erau cartile pe care le cumparasem sa le vand: carti pe care le-am citit, pe care le-am iubit, carti pe care le aveam eu pe lista si carti care stiam ca sunt general iubite si citite, desi eu n-am ajuns la ele. Deci da, anticariatul meu va avea cartile care-mi plac mie, despre care stiu spune una-doua fraze, pe care le pot recomanda oamenilor.

Ah, si odata cu lectura asta, cred ca mi-am schimbat si felul de a calatori, caci voi cam cauta librarii si anticariate pe unde ma voi duce de acum inainte. Pana acum nu m-a interesat aspectul asta.

Harry Potter si prizonierul din Azkaban – JK Rowling – 5*

Nu va mirati ca va povestesc despre volumul 3, le-am citit si pe primele doua, doar ca n-am pomenit nimic despre ele pe blog. Nu va mirati nici ca citesc seria la 35 de ani, ca asa cum exista carti pentru anumite varste, exista si carti care sunt pentru toate varstele. Dupa acest volum al treilea ma declar si eu, ca multi altii fan. Ah, sa mentionez ca n-am vazut nici filmele si nu prea stiu ce se intampla in carti. Stiu doar ca Voldemort e ala rau, si ca Hermione se combina cu Ron la final, in rest, ma bucur de ignoranta in care ma scald si asa cum zicea un coleg de-al meu, care practic m-a fortat sa ma apuc de Harry Potter, sunt cea mai norocoasa persoana din Berlin pentru ca ma voi putea bucura de lectura fara spoilere. Si asa ma simt pana acum.

Desigur ca-mi place de toti trei prietenii, insa mi-am dat seama ca Ron e preferatul meu. Imi place tot la el: reactiile, replicile, relatia cu familia lui, cu Harry, cu Hermione, cu vrajitoria.

Cel mai mult la cartile astea, imi place ce face JK Rowling cu mintea mea. Incerc sa anticipez inca de cand incep cartea ce se intampla pana la final, cine o fi bun, cine rau, oare e ceva twist, ce mai descopar despre personaje, despre trecutul celor intalniti in primul volum. Si, desi primele doua au urmarit aceeasi structura si cam aceleasi situatii, de la a treia se schimba macazul si lucrurile devin mai serioase. M-a lovit un pic ideea ca Harry o putea auzi pe mama lui inainte sa moara, ii auzea rugamintile si plansul. Cumplit cred ca ar fi. In rest, nu divulg mai multe, ca poate totusi nu-s singura care n-a citit cartile, deci ma opresc.

Revin cu lecturile lunii februarie. Sper. 😀