Hoțul de cărți

Autor: Markus Zusak
Titlu original: The Book Thief
Naționalitate: australian
Gen: ficțiune istorică
Anul apariției: 2005
Nr. pagini: 550 (Picador)
Traducere: Adelina Vasiliu (Ed. Rao) – Citită în original
Citate: The Book Thief
Ecranizare: The Book Thief
Alte cărți de același autor: nu
Nota mea: 5/5

De obicei sunt cam împotriva curentului când toată lumea vorbește despre un anume titlu. Evit să ascult formațiile noi pe care nu le-am descoperit singură, dar care sunt adulate în masă de oamenii din jurul meu, evit uneori și cărțile pe care le citește toată lumea, iar alteori mi se întâmplă și cu filmele. Mă vindec încet de asta, pentru că am constatat că de multe ori greșesc și ce place lumii întregi îmi place și mie.

Am aflat de Hoțul de cărți pe vremea când se făcea filmul. Ăsta e singurul merit pe care i-l acord filmului: că mi-a făcut cunoscută această carte. În rest, dacă-l vezi fără să fi citit cartea, părerea mea e că ai pierdut o lectură deosebită. Nu mi s-a părut o ecranizare bună, deși actorii au fost foarte bine aleși, cel puțin în comparație cu ce mi-am imaginat eu. Relația dintre personaje, însă, lasă de dorit pe ecran, în timp ce în carte te înduioșează și te emoționează într-atât încât n-ai cum să nu te atașezi de multe dintre ele. Ăsta e unul dintre lucrurile care mi-au plăcut mult la Hoțul de cărți: deși acțiunea e plasată într-un context al urii, al răului, al nedreptății și al unuia dintre cele mai negre momente ale istoriei lumii, personajele Hoțului sunt în mare parte bune. Cu două sau trei excepții, locuitorii din Molching sunt, înainte de toate, oameni cu cei din jurul lor.

Am citit cartea în engleză și insist să o faceți și voi, dacă n-ați citit-o până acuma și dacă vă descurcați cu limba. Povestea lui Liesel ne e spusă de un narator neobișnuit și improbabil: însăși moartea. Mi s-a părut surprinzător când am citit o recenzie și-am dat peste un citat din cartea tradusă în română că Moartea este, în limba noastră, femeie. E și normal, pentru că substantivul are genul feminin. Însă, citind-o în engleză, am perceput-o ca fiind bărbat. Un bărbat cu o voce caldă, asemănătoare cu a lui Morgan Freeman, un bărbat fără vârstă care a văzut prea multe și-a simțit prea multe. Pentru că Moartea lui Zusak are sentimente, și până și ea e un personaj pozitiv, până și ea (sau ar trebui să-i spun el) se îngrozește de acțiunile oamenilor, ea fiind un singur slujbaș însărcinat cu preluarea sufletelor. Dacă aș face un top al naratorilor din cărțle pe care le-am citit, sunt aproape sigură că nu i-ar lua nimeni locul 1, atât de mult mi-a plăcut de ea. M-a cucerit încă de la început, când stilul cărții nu se conturase încă, dar dădusem peste un fragment comic în tragismul lui, când Moartea cerea un concediu. Cred că-l găsește în Intermitențele morții lui Saramago.

Forget the scythe, Goddamn it, I needed a broom or a mop. And I needed a vacation.

Și încă un citat, că prea-mi place de ea:

I blow warm air into my hands, to heat them up. But it’s hard to keep them warm when the souls still shiver. God. I always say that name when I think of it. God. Twice, I speak it. I say His name in a futile attempt to understand. “But it’s not your job to understand.” That’s me who answers. God never says anything. You think you’re the only one he never answers? “Your job is to . . .” And I stop listening to me, because to put it bluntly, I tire me. When I start thinking like that, I become so exhausted, and I don’t have the luxury of indulging fatigue. I’m compelled to continue on, because although it’s not true for every person on earth, it’s true for the vast majority—that death waits for no man—and if he does, he doesn’t usually wait very long.

În plus, în română, cartea nici măcar nu este tradusă în concordanță cu sexul hoțului de cărți, ceea ce mă enervează nițeluș. Înțeleg că în engleză substantivele n-au gen, dar dacă avem feminin pentru „hoț”, de ce nu îl folosim? Hoțul de cărți e Liesel, o fetiță. De ce în titlul românesc e băiat?

Liesel e o copilă de 9 ani, care e despărțită de mama ei, imediat după moartea fratelui său, și plasată în sânul unei familii necunoscute, într-un sat necunoscut. Speriată, încă cu imaginea fratelui ei mort în vise, Liesel se adaptează încet-încet la noua ei viață, fiind mult ajutată de tatăl său adoptiv. Dacă mă întrebați pe mine, un tată asemănător cu Atticus Finch. Viața ei se schimbă în urma unei întâmplări de la școală: scoasă la tablă, Liesel crapă de rușine pentru că nu știe nici să scrie, nici să citească. În curtea școlii, când un băiat face mișto de ea, îl nenorocește în bătaie. Moment în care se întâmplă două chestii: vrea să învețe să citească și să scrie și se împrietenește cu Rudy, care nici el nu-i un băiat obișnuit. În primul rând pentru că la 10 ani nu vede fetele ca pe dușmani, ci vrea să le pupe. În al doilea, pentru că are o reputație de copil nebun datorată faptului că și-a înnegrit pielea pentru a semăna cu idolul său, un alergător de culoare de la Jocurile Olimpice. Fiind și vecini, Liesel și Rudy petrec mai tot timpul împreună, ba jucând fotbal, ba furând fructe, ba povestind. El tot încearcă să-i fure o sărutare, dar fata nici nu vrea să audă. Între timp, noptea, Liesel învață să citească împreună cu tatăl său, care îi ține de urât când nu poate dormi. Când lecțiile avansează, se mută în pivniță și încep să scrie pe pereți și Liesel învață și să scrie.

Într-una din zile, în pragul casei familei Huberman, apare un necunoscut. Un evreu, fiul unui om care i-a salvat viața lui Hans Huberman, în primul război mondial. Hans nu stă pe gânduri și atât el, cât și soția lui, îl ascund pe Max în pivnița lor. Toți știu ce s-ar întâmpla dacă Max ar fi descoperit, așa că viața li se desfășoară printre șoapte, lumini stinse și secrete. La început, lui Liesel îi e teamă deMax, nu știe ce-i cu el, nu pot vorbi, pentru că starea lui de sănătate e destul de șubredă când ajunge în casa lor. Dar pe parcurs, ceea ce-i unește sunt coșmarurile amândurora, atât de asemănătoare, durerea lor atât de comună și sufletele lor gemene. În Max, Liesel câștigă un nou prieten, cu care nu se poate juca, însă cu care poate citi.

Am sărit peste partea despre furatul cărților, dar mă întorc acum la ea. Prima carte pe care o fură e un manual al groparului și se întâmplă chiar la înmormântarea fratelui ei. O fură fără să știe să citească. Apoi fură altă carte în timpul unei demonstrații a naziștilor de ardere a cărților într-o piață publică, iar apoi ajunge să fure cărți din casa primarului. Aici ar trebui să vă povestesc despre Ilsa Hermann, soția primarului, o femeie singuratică și îndurerată de pierderea fiului ei. Rosa, mama lui Liesel spală și calcă hainele și lenjeriile oamenilor bogați, iar fata e curierul care le duce înapoi. Când ajunge în casa primarului, e invitată să aștepte în bibliotecă până i se aduce plata. Fermecată de atâtea cărți, Liesel acceptă cu bucurie să petreacă timp în bibliotecă și să citească. Ilsa îi propune să vină oricând dorește, dar când aceasta renunță la serviciile Rosei, Liesel are o ieșire nervoasă și-i aruncă cuvinte grele. Îi pare atât de rău că nu mai are acces la cărțile dnei Hermann, încât îl prostește pe Rudy să meargă să fure de mâncare. Pe ea, însă, o interesează să fure cărți.

Opresc aici povestea, deși sunt atât de multe lucruri pe care aș vrea să le notez. Dar nu vreau să vă fur plăcerea descoperirii poveștilor dintre Liesel și Rudy (ah, cât de drag mi-a fost Rudy, la fel de mult cât i-a fost și Morții), dintre Liesel și Max (o tandrețe și-o prietenie atât de tăcute și-atât de încărcate), dintre Liesel și părinții ei adoptivi (e deosebit de emoționant momentul în care Rosa vine după ea la școală să o certe), dintre Liesel și Ilsa Herman (care o veghează din umbră). Toate poveștile astea trebuie descoperite fără prea multe spoilere, dar cu promisiunea că nu vă vor dezamăgi.

Într-un cadru în care cruzimea, barbaria, violența și veninul naziștilor bolborosește peste tot, personajele din Hoțul de cărți sunt incapabile de răutate. Iar dacă vreți un alt motiv pentru a citi cartea: „Când mortea spune o poveste, chiar trebuie s-o asculți.”