Două romane polițiste, amândouă spaniole

În timp ce unul dintre ele a fost la un moment dat pe buzele tuturor și eu nu voiam să mă apropii de el, al doilea îmi era complet necunoscut până acum vreo două luni. Genul nu e unul dintre preferate, așa că dacă motivele nu erau 1. venirea autorului la Berlin și 2. alegerea romanului drept carte a lunii într-un club literar, ar fi durat ceva până să le citesc.

În primul rând, denumirea de „roman polițist” nu-mi place deloc, chiar dacă e muncă detectivistică în amândouă. Prefer termenul englezesc „mystery” că definește mult mai bine ce și cum se întâmplă.

Umbra vântului – Carlos Ruiz Zafon – 4*

Am fost destul de generoasă pe GoodReads cu mini-recenzia și chiar dacă mi-ar fi plăcut să-i fac una mult mai detaliată pe blog la vremea la care am citit-o, cred că-i suficient pentru a-mi demonstra părerea:

Umbra vântului m-a prins abia pe la 58%, eram gata-gata să-i dau 5 stele, dar cand am ajuns la partea în care Zafon a dat-o în telenovelisme, m-am cam dezumflat. Mă gândeam să-l “pedepsesc” cu 3 stele, dar m-aș fi mințit singură că merită doar atât. Deci 4 stele e nota potrivită.

Cartea unei cărți, Umbra vântului, are o acțiune foarte complicată în care nu știi exact cine-i personajul principal. O fi Daniel, tânărul care descoperă cartea lui Julian Carax și pornește pe drumul descoperirii misterului care îl învăluie pe autor, o fi autorul însuși, care nu știi dacă va apărea în “carne și oase” sau va rămane pururi o legendă? Populată cu personaje din cele mai pestrițe, dintre care de departe Fermin e preferatul meu, cartea lui Zafon spune două povești de dragoste aproape asemănătoare (cea dintre Julian și Penelope și cea dintre Daniel și Bea) care se derulează de-a lungul unor zeci de ani printre hățișurile unei anchete semi-detectivistice întreprinsă de tânărul curios și prietenul său cerșetor. Mi-a plăcut stilul, traducerea a fost chiar ok, însă mi-au displacut replicile lui Daniel pe aproape toate paginile pe care au aparut. Nu mi-a placut de el, decât atunci când îi puteam citi gândurile, nu și vorbele.

Mai mult despre tetralogia lui Zafon am scris aici, dupa ce l-am întâlnit la Berlin.

Tabloul flamand – Arturo Perez-Reverte – 3*

Trei stele, deși ar fi meritat două, însă două dau cărților foarte proaste (una celor pe care le abandonez). Mi-a displăcut mult de tot transpunerea în limba română, nu pentru că n-ar fi fost o traducere bună, ci pentru că în limba noastră sună atât de fals și ne-românesc felul în care vorbesc spaniolii. „Princesa” și „querida” au un anume farmec pe limba lor, însă „prințeso” și „iubito” la fiecare replică, pe mine cel puțin, m-au dus cu gândul la cu totul altă clasă socială decât cea a artiștilor.

Romanele politiste, de suspans, nu sunt printre preferințele mele. Pictura nu mă atrage pentru că n-am educația necesară pentru a aprecia un tablou. Șahul mă înfiorează (îmi amintește prea mult de obligația de a participa la orele de șah din generală). Din păcate, Tabloul flamand le conține pe toate. În plus, niște personaje care de care mai neverosimile adunate la un loc: un anticar prea prețios și pedant pentru a-mi intra în grații, o patroană de galerie narcomană, cu aere de connaiseur și mult prea vulgară pentru a fi simpatică, o restauratoare de artă cam prea banală și un șahist mizantrop care mai salvează cartea, pentru că e singurul care pare autentic. Totuși, mi-a și plăcut câte ceva: partea descriptivă a restaurării tabloului, analiza imaginii, paralela cu povestea adevărată, și poate mi-ar fi placut și strategiile șahiste dacă mi-ar fi plăcut șahul. Posibil ca cei pasionați de acest sport să savureze cartea la maxim. Aveam o teorie complet aiurea despre cine ar putea fi criminalul, dar cel ales de autor… vai, ca nuca în perete.

Nici fetele din clubul de carte n-au fost înnebunite după Tabloul flamand, deci dacă e să mă credeți pe mine, nu pierdeți timpul cu ea. But then… fiecare cu gusturile lui.