Fantoma de la Operă

În ciuda notorietății de care se bucură Fantoma de la operă, subiectul fiindu-i traspus în film și în musical (poate și alte forme de artă), eu n-am știut despre ce e vorba. Mi-am pus cartea pe listă când am văzut că unul dintre contactele de pe Goodreads o citise și părea foarte încântat, declarând că nu se aștepta să fie atât de bună.

Am citit variantă în franceză, și poate n-a fost cea mai înțeleaptă decizie, dar la urma urmei asta e opera originală. Nu mi s-a părut nici pe departe bună și abia am dus-o la sfârșit. Aș putea-o descrie ca fiind o combinație între mai multe povești de dragoste ciudate și celebre, cum ar fi Quasimodo și Esmeralda sau Frumoasa și Bestia, deci nimic nou sau original.

De aici încolo, citiți pe propria răspundere, pentru că, cu sau fără voie, voi divulga detalii care ar putea să vă strice plăcerea lecturii.

Cartea începe cu încercarea autorului de a convinge cititorul că povestea e reală și că Fantoma de la operă a existat cu adevărat. Pentru a păstra misterul și pentru a stârni curiozitatea, ține Fantoma departe de cititor cam jumătate din roman, timp în care îi introduce pe noii directori de la Operă, puși în fața faptului că în instituție există o fantomă care are propria lojă, care nu a fost niciodată văzută, doar auzită, și care își transmite mesajele prin femeia de serviciu. Când noii directori refuză să îi îndeplinească cerințele, anume de a nu păstra loja fantomei liberă sau când refuză să dea rolul principal unei anumite soprane, încep să primească scrisori de avertizare, chiar și de amenințare. În paralel cu disputa dintre Fantomă și directorii operei, se infiripă o poveste de dragoste între Raul de Chagny și Christine Daaé, ea – cântăreață la operă, el – un prieten din copilărie, care se îndrăgostește de ea în seara în care aceasta triumfă și farmecă tot Parisul cu vocea ei pe care nimeni nu știa că o posedă.

Înainte ca Raul să se îndrăgostească de ea, primul care o face e Erik, Fantoma în discuție, care îi suceste mințile fetei când i se prezintă ca Îngerul Muzicii. Povestea cu Îngerul Muzicii i-a fost spusă de tatăl ei când era mică și înainte de a muri i-a promis că i-l va trimite și ascultându-l, harul pe care îl are va atinge apogeul. Mare maestru al operei, Erik profită de situație, o instruiește și scoate din ea vocea care a extaziat publicul. Când i se arată, Christine constată că Erik, față de care nutrește sentimente de tandrețe, poartă o mască și ca orice fiică a Evei, o roade curiozitatea să îi vadă chipul. Deși o previne să n-o facă, Christine îi smulge masca și șocul de pe fața ei îl îngrozește, iar gândul că nu-l va iubi niciodată îi întunecă mintea. O răpește și vrea s-o facă mireasa lui, să trăiască în subteran ca regină a lui, departe de Raul, de lumea exterioară. Christine îi cere două săptămâni de răgaz, dar îi promite că se întoarce la el. Îi povestește lui Raul, înnebunește și el, și, ca orice romantic incurabil, mult prea siropos și nu suficient de erou, îi propune să fugă împreună, departe de Erik.

Planurile lui Raul nu se îndeplinesc pentru că Erik aude conversația lor și o răpește primul. O amenință că aruncă Opera în aer și că iubitul ei va dispărea împreună cu toți cei veniți la spectacol. Din neant, în ajutorul lui Raul sare Persanul, un personaj în care îndrăgostitul are pe loc încredere, fără să-l cunoască și fără să știe ce treburi neterminate are cu Fantoma. De aici încolo… lucrurile se duc răăău la vale. Nu că până aici ar fi mers ca unse, dar erau acceptabile. Erik, aflăm din gura Persanului, e maestru nu doar în Operă, ci și în spionaj și construcții care îi permit să dispară și să reapară, să creeze iluzii optice și auditive, dar și să tortureze oameni. Aparent, sub operă și în jurul ei a construit, precum o cârtiță, o rețea de încăperi destinate mai multor feluri de activități, care să îi permită să ducă o viață liniștită, departe de ochii lumii. De ce se ferește atât de acești ochi? Pentru că e hidos. Atât de hidos încât fața lui arată ca un craniu, fără nas, fără buze, spurcat. Nimeni, în toată viața lui, nu l-a iubit. Nici măcar mama lui. De aceea încearcă să obțină dragostea Christinei cu forța, cu amenințări, cu nimic tandru. Christine, din dorința de a-i salva viața lui Raul, îi promite că-i devine soție. Îl sărută pe frunte și plâng împreună. Pentru Erik, acest moment e de neprețuit, singurul de care avea nevoie ca să se simtă aproape iubit, cel mai aproape de o altă ființă umana. E și momentul în care își dă seama că nu o poate ține cu forța lângă el și o lasă să plece rugând-o să îl înmormânteze unde nimeni să nu-l găsească și să-i pună în mormânt verigheta pe care el i-a dat-o.

M-au impresionat doar acele pagini în care durerea și disperarea lui Erik e expusă cu tandrețe și tristețe în același timp. Mi-a fost milă de el pentru câteva minute. Totuși sentimentele și acțiunile lui nu m-au impresionat. Cât despre Raul… vai, un iubit mai leșinat ca el, mai plângăcios și mai inutil, n-am mai întâlnit în nici o carte. Cred, dar nu-mi aduc aminte. Nu mi-a plăcut nici un personaj și asta mă enervează tare când citesc. Am nevoie de cel puțin unul care să mi se apropie de suflet, însă deși Christine avea potențialul ăsta… victimizarea și martiriul ei m-au lăsat rece. Știiiiiuuu, e o carte și o poveste închipuită de cineva, dar!

Dacă sunteți amatori de iubiri imposibile, mult sirop în vorbe și acte din dragoste, poate e cartea pentru voi. Eu cred că ar fi trebuit să o citesc prin liceu ca să fiu dată pe spate.