Middlemarch

Autor: George Eliot (pseudonim)
Titlu original: Middlemarch
Traducere: Eugen B. Marian (Ed. Allfa), citită in engleză
Naționalitate: englezoaică
Gen: roman frescă
Anul apariției: 1871-1872
Nr. pagini: 904 (Signet)
Ecranizare: Middlemarch (1994)
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 5/5

 
Cred că aveam sub 10 ani când am dat cu ochii prima dată de cartea asta. Era mereu ascunsă într-o noptieră în dormitor împreună cu alte cărți din Biblioteca pentru toți. Îmi plăcea să scot cărțile și să le reorganizez, iar cele 4 volume ale Middlemarch-ului mă intrigau pentru că nu puteam să le pronunț numele. De fapt puteam, dar mi se părea că sună caraghios și în nici un caz nu îl citeam pe engleză, ci cum se aude.

M-am hotărât târziu să mă înham la un asemenea volum de pagini, însă cu timpul mi-am dat seama că cele mai bune cărți pe care le-am citit sunt door-stopper-urile. Mai precis, am dat de un link pe Facebook cu titlu: „De ce Middlemarch e cel mai mai bun roman britanic”. Nu l-am citit, dar am pus cărțoiul pe lista scurtă, iar odată cu planul de lectură pe 2016, m-am și apucat de el. L-am downloadat gratuit și legal de pe Project Guttenberg și am purces la citit, uitându-mă cu jale de câte ori trebuie să ating ecranul Kindle-ului până să mai treacă un procent. Dar după două luni am biruit-o, i-am dat 5 stele și mă bucur că „am pierdut timpul” cu ea.

The greatest British novel al tuturor timpurilor e scris de o femeie și asta mă încântă pentru că e e o performanță și-o dovadă de netăgăduit a genuiului ei literar, mai ales că face parte dintr-o cultură care a dat numeroși scriitori remarcabili, deci concurența, dacă poate fi vorba de așa ceva, era acerbă. Deși si-a semnat operele cu nume de bărbat, o decizie înțeleaptă la vremea aceea, dar, dacă mă întrebați pe mine, puțin lașă, Mary Ann Evans a fost o femeie potrivită cel puțin unui secol mai târziu. Cu toate astea, nu s-a împiedicat de acest detaliu, de condiția limitată a femeii în societatea engleză, și și-a publicat ideile, poveștile, gândurile exact așa cum le-a conceput.

Să scrii despre Middlemarch într-o recenzie pe blog și să acoperi tot ce are romanul ăsta de oferit și fără să plictisești cititorii mi se pare o sarcină greu de îndeplinit pentru mine. Mi-ar plăcea, mai degrabă, să particip la niște seminarii unde se diseacă romanul ăsta și se întoarce pe toate părțile că sunt mult prea multe personaje și situații de discutat. O să încerc să expun poveștile care-l compun, să-mi ilustrez părerile cum pot eu mai bine, dar cred că cel mai bine e să mă credeți pe cuvânt că merită citit. E drept că sunt unele pagini de care m-aș fi putut lipsi, explicații și descrieri mai mult decât suficiente, dar fără ele n-ar fi cel mai mare roman britanic.

Primul personaj principal care deschide fresca e Dorothea Brooke, o tânără de douăzeci și ceva de ani, interesată de religie, dornică să învețe despre lucrurile care, în general, nu le interesează pe femei, inconfortabilă cu banii și averea pe care le are și preocupată de soarta oamenilor săraci. Nu mi-a plăcut de ea la început, mi s-a părut arogantă, prețioasă, directă și cam categorică. Pe parcurs însă s-a dovedit că acestea erau cele mai de preț atribute ale ei și-am ajuns s-o iubesc destul de repede. Din dorința de a cunoaște misterele interzise femeilor, Dorothea se mărită cu un cleric cu mulți ani mai în vârstă decât ea, sub impresia că acest mariaj îi va deschide porțile cunoașterii, iar cu ajutorul lui va ajunge să-și depășească ignoranța. Doar că dl. Casaubon nu e tocmai ce visa ea, nici în materie de soț, nici de profesor. Deși mintea ei e cea care îl determină să se însoare la peste 40 de ani, când ea îi oferă ajutorul și încearcă să-l motiveze să-și termine marea operă a vieții, firea dlui. Casaubon e cam deranjată, într-atât încât la un moment dat are un mic infarct. Starea îi e agravată când în peisaj intră o rudă de-a lui, Will Ladislaw, un văr pe care îl întreține din obligație, dar pe care nu îl are deloc la suflet. Will se îndrăgostește de Dorothea încă de când o vede a doua oară la Roma, în luna ei de miere, iar discuțiile prietenoase dintre ei îi dau idei lui Casaubon. Dorothea, în naivitatea ei, nu își dă seama de sentimentele lui Ladislaw, îi încurajează vizitele și îl apără în fața soțului ei. După infarctul lui și după niște discuții mai aprinse în care Casaubon îi spune că Will nu e binevenit în casa lui, Dorothea nu mai insistă, însă regretă și suferă că nu se mai poate bucura de prietenia lui.

Un alt personaj principal e medicul Tertius Lydgate, venit în Middlemarch pentru a-și oferi serviciile, dar și pentru a face descoperiri epocale în medicină. Mânat de bune intenții, acceptă conducerea unui spital înființat de dl. Bulstrode, bancher pe care mulți nu-l au la inimă. Lydgate e nerăbdător să-și pună în aplicație cunoștințele și să descopere leacuri noi. Deși n-are nici o intenție să se însoare, o cunoaște pe Rosamond Vincy, una dintre cele mai frumoase tinere din oraș. O divă crescută și educată bine, fata primarului se îndrăgostește de medic și îl vrea de soț. Nu îi ia mult și-l cucerește, însă nu prin tertipurile folosite cu alți bărbați, ci printr-un episod de inocență și modestie. Deși lucrurile merg excelent la inceput, lipsa comuniucării între cei doi soți le distruge fericirea.

A treia poveste de dragoste se infiripă între Fred Vincy, fratele lui Rosamond și Mary Garth, prietena lui din copilărie și îngrijitoarea unchiului lui care e pe patul de moarte. În timp ce Fred e un pierde-vară destul de inteligent, dar și un pasionat de biliard și pariuri, Mary face parte dintr-o familie mai săracă, dar onorabilă și educată. Mary e foarte tranșantă cu Fred și-i permite să-i spună exact ce gândește și e singura care îl pune la punct, singura de a cărei părere el ține cont. Drumurile lor se despart când Fred trebuie să-și plătească o datorie, iar tatăl lui Mary semnează pentru el. Fred nu are bani, așa că tatăl lui Mary trebuie să plătească, doar că banii pe care îi are nu sunt suficienți și trebuie să îi ceară enconomiile lui Mary și soției lui.

Pe lângă aceste personaje mai apar foarte multe altele și e interesant de urmărit cum toți ajung să interacționeze unii cu alții, dar mai ales situațiile care îi aduc împreună. De exemplu, prietenia dintre Dorothea și Lydgate, stima și respectul pe care le simt unul pentru altul, greutatea ajutorului pe care ea i-l oferă la un moment dat. Apoi e relația dintre Will Ladislaw cu familia Lydgate, prietenia lui cu medicul și timpul petrecut cu soția lui, Rosamond. Nici unul dintre personaje nu e în totalitate bun sau rău, toți au însă o trăsătura definitorie, mai pregnantă decât toate celelalte calități sau defecte ale lor.

Frescă a societății  secolului al 19-lea, Middlemarch e presărat cu bârfe, griji pentru capra vecinului, legi și reguli nescrise impuse de societate, comportamente și situații blamate în cor, vieți distruse de gura lumii. Cu greu mi-am putut ține nervii în frâu după episodul în care dl. Bulstrode și Lydgate sunt ținta unui scandal, dus la proporții astronomice de părerile și impresiile tuturor din oraș, fie că erau adevărate sau pure supoziții. Dar așa erau vremurile, așa că mi-am temperat pornirile și cheful de a da cu Kindle-ul de pământ.

Mi-a plăcut enorm stilul lui George Eliot, subtilitatea sau franchețea cu care făcea mișto de unele personaje, impresia cum că nu ea e cea responsabilă de gândurile și acțiunile oamenilor din cartea ei, redarea faptelor ca și când ea însăși ar fi fost martoră la evenimente și relatarea lor obiectivă.

Mă opresc aici cu relatarea  despre Middlemarch, dar nu înainte de a vă îndemna să nu vă lăsați intimidați de numărul impresionant de pagini. Îndrăznesc să spun că ratați o carte minunantă, o capodoperă, o mărturie onestă a secolului al 19-lea.