De emoție, de speranță, de mândrie, de nedreptate

N-am urmărit niciodată Jocurile Olimpice de la cap la coadă, n-am așteptat niciodată să văd ce fac ai noștri  în competiții. De foarte puține ori m-am nimerit în fața televizorului pentru a vedea evoluția sportivilor români și de și mai puține ori m-am parcat pe canapea special pentru a urmări câte o probă. Singura care îmi vine în minte e gimnastica de la Sydney când am plâns cu lacrimi de crocodil când am văzut podiumul tricolor și când i-au retras medalia Andreei Răducan. Ah, îmi amintesc și de Gabi Szabo, de fetele de la canotaj și de Laura Badea de la scrimă. Cam atât. În rest… doar dacă fac eforturi mai pot numi și alte nume din sportul românesc olimpic.

Anul acesta, însă, totul s-a schimbat. Vă povesteam în timpul Campionatului European de Fotbal că mă pregătesc sufletește să nu-l pot dezlipi pe Iubi de televizor în timpul Jocurilor Olimpice. Într-adevăr nu mi-a prea ieșit când se desfășurau probele de înot, însă în rest, n-a fost nevoie să o fac, pentru că am stat alături de el și am trăit sportul alături de el, așa cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată.

Primele emoții le-am avut când Alina Dumitru a luptat la judo. Nu înțelegeam și nu înțeleg nimic din judo, mă uitam că vițelul la poarta nouă și tremuram toată. De emoție, de speranță, de dorința de a o vedea cu medalia la gât. Când aceasta era tot mai aproape, nu mi-am mai putut ține firea și am început să dau apă la șoareci. De bucurie și de mândrie. La probele ce au urmat… am împânzit Facebook-ul și Twitterul cu mesaje, cu statusuri, cu poze, cu share-uri și retweet-uri. Din nou: de emoție, de speranță, de mândrie, dar și de nervi, de tristețe și de nedreptate. Am dezvoltat pasiuni negative pentru italieni și americani din cauza probelor de scrimă la masculin și gimnastică la feminin. Nu mi-a trecut nici acum. Însă mi-a rămas mândria că România a venit acasă cu 9 medalii. Puține, multe… ce mai contează? La cum involuează (da, am folosit verbul corect) sportul în țara noastră, bine că sportivii noștri au luat măcar atâtea.

Jocurile Olimpice de la Londra 2012 au luat sfârșit și, odată cu ele, s-a încheiat și Ștafeta Națională Renault Megane. A fost o campanie minunată, o idee superbă de a purta torța simbolică prin țară și o imensă onoare să pot lua parte la ea.  De la București la Brașov, la Timișoara (la Sibiu), la Cluj, la Iași și din nou la București, frumosul Renault Megane Olympic a făcut mai bine de 2000km. Nu știu dacă vorbesc în numele tuturor celor  care i-au ținut volanul în mâini (presupun că da), dar eu m-am simțit ca și un purtător de steag la ceremonia de deschidere sau închidere a Jocurilor Olimpice. Pe Facebook gasiti un album intreg cu drumul parcurs cu masina.

Finalul campaniei Renault Megane Olympic va culmina azi, 14 august, cu Gala de Premiere a Olimpicilor Români, unde cei 100 de olimpici înscriși în concursul de pe megane-olympic.ro îi vor întâlni pe marii sportivi români participanți la Londra. Însă despre acest eveniment voi reveni cu detalii spre sfârșitul săptămânii. Tare mi-aș fi dorit să pot fi în mijlocul lor, să-i văd scăldați în bucurie, să le pot spune și eu că sunt mândră de ce-au făcut pentru ei și pentru noi. Chiar dacă n-am ocazia și poate nu vor citi aceste rânduri niciodată, îi felicit din tot sufletul și le mulțumesc că m-au făcut mândră.

Iar campaniei Renault îi mulțumesc că mi-a trezit interesul pentru Jocurile Olimpice. Sunt sigură că de-acum înainte o să le acord o atenție mai mare.