Casa somnului

casa somnuluijonathan coeAutor: Jonathan Coe
Nationalitate: englez
Titlu original: The House of Sleep
Anul aparitiei: 1997
Nr. de pagini: 384 (Polirom)
Premii: Prix Medicis (1998)
Ecranizare: nu
Nota mea: 4/5
Alte romane de acelasi autor: nu

Casa somnului mi-a fost recomandată de cineva. Nu mai știu de cine, nu mai știu când, însă dacă își amintește cineva să o fi făcut, să-mi zică numaidecât că vreau să-i mulțumesc public. Mi-a plăcut atât de mult și mi-a rămas atât de vie în cap, chiar și la o săptămână după ce am terminat-o. Încă mă intrigă și mă supără oarecum un anumit gest, pe care n-o să vi-l devulg pentru că ar însemna să stric tot. Însă dacă veți citi romanul (sau dacă l-ați citit deja) veți înțelege la ce anume mă refer.

O să încerc să fac vorbesc despre Casa somnului fără să stric vreo surpriză. Însă îmi va fi destul de greu pentru că subiectul i se dezvăluie cititorului asemeni unui boboc de trandafir care înflorește: petală cu petală. În fiecare capitol aflăm câte un detaliu sau apare câte un element nou și pe tot parcursul cărții aștepți cu sufletul la gură să vezi care-i faza de fapt. Am citit o recenzie în care se spunea că e oarecum previzibil… pentru mine n-a fost nimic previzibil, de fiecare dată am făcut presupuneri greșite și nu mi-am dat seama de adevăr decât când eram prea aproape de el. Presupun că eram prea absorbită de poveste.

Să încerc cumva să vă spun cam despre ce e vorba. Înainte să încep, amintesc și eu ce scrie la începutul cărtii: capitolele cu număr impar prezintă întâmplările din anii 1983-84, iar cele cu număr par din anii 1996, la 12 ani după celelalte. Locul în care evoluează personajele este o vilă veche, numită Ashdown, aflată pe un promontoriu . În anii ’80 Ashdown servea drept cămin pentru vreo 20 de studenți, iar în anii ’90 devine clinică și centru de cercetare pentru cei cu tulburări de somn. Că tot veni vorba, somnul, la fel ca și Ashdown e un fel de numitor comun între cele două parți ale cărții, un fel de personaj secundar, văzut diferit de toate celelalte. De exemplu, doctorul Dudden îl vede ca pe o boală care trebuie vindecată – dormitul zilnic ne ocupă o treime din viață ceea ce face din inactivitatea corpului o condiție ce ne împiedică să ne dezvoltăm mai mult. Sarah suferă pentru că adoarme când nu trebuie și lumea o crede nebună. Terry suferă de insomnie și pretinde că n-a mai dormit de o lună. Ruby se folosește de somnambulismul ei pentru a trimite mesaje subliminale celor care cred că în somn nu poți spune minciuni.

Dar să vă spun puțin și despre aceste personaje. Cea care mi se pare mie a fi personajul principal e Sarah, o tânără studentă la pedagogie, care suferă de narcolepsie și adoarme în cele mai neobișnuite momente. Când râde cu prea multă poftă, când are emoții prea puternice sau când cineva îi povestește ceva. Nu se poate abține, pur și simplu adoarme și când se trezește e sleită de puteri. Mai mult, nu prea face diferența între vis și realitate. Are momente în care nu își dă seama ce s-a întâmplat aievea și ce a visat. De aici se nasc o grămadă de confuzii și neplăceri, de care biata de ea nu e vinovată. Nici ea nu știe ce i se întâmplă, pentru a le putea explica celorlalți, nici ceilalți n-au mai văzut așa ceva pentru a-i putea spune ce se întâmplă cu ea. Singurul care ar putea-o face e Gregory, iubitul ei obsedat de somn și tulburările lui si student la psihologie. Însă acesta e mult prea pasionat de descoperirea simptomelor și obsedat de analiza ei, încât uită că Sarah e iubita lui și o transformă într-un fel de cobai. Până când ea se satură și se despart. Moment în care apare în peisaj Robert, un alt locatar de la Ashdown, care încet încet se îndrăgostește de ea. În timp ce toți ceilalți spun despre Sarah că e ciudată și puțin dusă de-acasă, Robert se îndrăgostește de ea tot mai mult. Speranțele lui se năruie atunci când tanara are o relație cu o altă fată, Veronica, și când îi spune că dacă el ar avea o soră geamănă, aceasta ar fi exact persoana cu care ar vrea să fie. Pe lângă Sarah, Gregory și Robert, un alt personaj important e Terry, prietenul lui Robert și prin alianța, al lui Sarah. Terry e un boem cinefil, împătimit al filmelor de artă, al cărui scop în viață e să vadă un film pe care nu l-a văzut nimeni și ale cărui urme au dispărut cu desăvârșire. Singura fiind o poza dintr-o arhivă. Terry obișnuia să doarmă 14 ore pe zi, însă dintr-o dată nu mai poate dormi deloc. Ceea ce în anii ’90 îl intrigă peste măsură pe dr. Gregory Dudden, nimeni altul decât fostul iubit al lui Sarah. Terry se internează la clinica acestuia și se supune unor teste menite să-l ajute să doarmă și să viseze din nou. Am pomenit-o și pe Ruby mai sus, care e un personaj secundar, însă e omul potrivit la momentele potrivite. Datorită lui Ruby, Sarah află cât de mult o iubește Robert și tot datorită ei Robert o regăsește pe Sarah la 12 ani după ce drumurile lor s-au despărțit. Însă gestul pe care îl face Robert pentru a o câștiga pe Sarah m-a șocat și m-a enervat un pic. Of, și nu vă pot spune pe larg de ce. M-a enervat pentru că Sarah l-ar fi acceptat și fără ca el să recurgă la gestul lui.

OK, cam atât vă pot dezvălui fără să stric vreo plăcere. Felul în care e scrisă Casa somnului mi-a adus aminte de cum se dezvăluie evenimentele și în Viața peștilor, film văzut și plăcut anul ăsta la TIFF (pe care vi-l recomand cu tot dragul). Așa cum probabil v-ați dat seama e o carte pe care o recomand cu insistență și abia aștept să-mi spuneți ce impresie v-a lăsat. I-am dat doar 4 din 5 pentru că, deși mi-a plăcut la nebunie, am rămas cu un gust amar și ușor nesatisfăcută de finalul deschis.

11 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge