Colm Toibin la Festivalul International de Literatură de la Berlin

Unul dintre primele lucruri pe care le-am căutat pe net când am venit în Germania a fost un festival de literatură că mă gândeam că, la fel ca în orice capitală care se respectă, sigur trebuia să fie unul și în Berlin. L-am găsit și m-am exaltat toată când am văzut invitații de anul trecut. Ce n-aș da să fi fost aici în 2015… În februarie nu era afișată listă invitaților de anul ăsta și-am pândit pagina oficială de Facebook tot anul în speranța că-l prind pe Dumnezeu de-un picior și vine iar un puhoi de nume celebre.

Primul anunțat a fost chiar Colm Toibin, pe care îl știu de la Lavinia, care a scris despre el atât de elogios aici și în multe alte articole de-ale ei. Mi-am frecat mâinile de nerăbdare și-am așteptat să văd cine mai vine. Când în sfârșit s-a anuțat programul, am rămas un pic dezamăgită (un pic și de mine), că nu recunoșteam decât vreo 2-3 nume din scriitorii invitați. Aveam de gând să-mi cumpăr bilet întreg pe toate cele 7 zile de festival, dar mi-am dat seama că nu pot lipsi de acasă în fiecare seară de la ora 19 în sus și oricum ar fi fost obositor. Așa că m-am dus la casa de bilete, am studiat cu atenție broșura, am ales autorii care mă interesau, am tăiat de pe listă, am adăugat, am consultat internetul și m-am hotărât la Colm Toibin, Paolo Giordano, Alain de Botton și Neel Mukherjee. În timp ce Nora Webster nu era pe lista mea de lecturi (pentru că am uitat s-o pun), de Paolo Giordano vreau să citesc Singurătatea numerelor prime, iar de Alain de Botton am citit deja Arta de a călători. Despre Neel Mukherjee nu știu absolut nimic în afară de ce-am citit pe pliant și mi s-a părut interesant.

Dar destul cu introducerea, că am să vă povestesc despre Colm Toibin și despre Nora Webster.

Singura dată când m-am mai aflat în publicului unui autor a fost în facultate când a venit Cărtărescu la UVT. I-am puș și o întrebare atunci și după ce-am plecat de la evenimentul de miercuri, îmi pare rău că nu i-am pus una și lui Toibin. L-aș fi întrebat de ce a ales să-și numească romanul cu numele protagonistei și dacă s-a gândit și la alte variante.

Nu știam cum arată, deci când au apărut 3 persoane pe scenă, l-am ghicit, fără să fiu sigură că e chiar el. Nu îi știu nici vârsta, că n-am căutat încă pe net. Însă mi-a plăcut atât de mult de el, că la final, când mi-a semnat cartea, nu m-am putut abține și i-am spus prostește: „You are a very lovely man!” Eram năpădită de emoții, deci nu mă luați la rost.

Discuția a început în germană, când Paul Ingendaay, i-a introdus pe autor și peeeeeee Tom Wlaschiha, pe care s-ar putea să-l recunoașteți ca pe Jaqen H’Ghar din Game of Thrones. Iar mie mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau, așa că l-am ignorat și nu prea l-am pozat. Mare îmi fu mirarea când l-am căutat pe Google și l-am găsit. Eram în prezența unei alte vedete și eu n-am avut ochi pentru el… Pfuuuu… (dovada)

Dar, înapoi la Toibin, că mă tot abat de la subiect.

Nora Webster e un roman descris pe a 4-a copertă ca „heartbreaking”. Adjectivul ăsta nu prea s-a potrivit cu firea glumeață, vocile și grimasele lui Toibin. Mă gândeam chiar să-l întreb dacă Nora Webster e o carte amuzantă. Tocmai pentru că totul e foarte proaspăt în memorie, am cam uitat mare parte din ce s-a spus, însă cu siguranță îmi voi aminti când voi citi cartea. Nu pot însă să uit că, răspunzând la o întrebare, Toibin a spus că nu crede în „writer’s block” și că orice ar fi trebuie să te pui să scrii. Când ai și când nu ai inspiratie, altfel nu ești scriitor. Despre Nora Webster a făcut „greșeala” să spună „It’s Madame Bovary with no madam and no Bovary”, moment în care editorii lui i-au spus să-și țină gura și să nu mai spună nimic despre romanele lui. Mai ales în Franța. A mai spus că în pofida scenelor de sex foarte explicite, cartea e cerută și tradusă în Iran și se miră de ce. Glumind, a spus că își imaginează un ayatollah răsfoind cartea într-o librărie și emitând mai apoi o fatwa împotriva lui. Pe de altă parte, Arabia Saudită nici nu vrea să audă de romanul lui și explicația lui e că actul citirii e atât de personal și atâtea se întâmplă în mintea cititorului, iar guvernele neputând controla aceste gânduri și imaginația, pur și simplu interzic cărți. Nora Webster e plăsmuită pe de o parte din amintirile lui, pe de alta din imaginație. N-a fost de față când s-a întâmplat tot ce povestește, însă locurile și poveștile rudelor sale sunt atât de vii în mintea lui încât simte acele evenimente mai aievea decât propriile amintiri din timpul vieții. Unele pasaje și descrieri sunt redate în cel mai mic detaliu, altele sunt doar construcții din imaginația lui. Și mai spune despre Nora Webster că „It would be unthinkable to publish this during her life.”

Cam atât reușesc să recompun din notițele pe care le-am scris pe telefon.

A fost o experiență aparte să aud un scriitor de talia lui citindu-și cuvintele așa cum le-a așternut pe hârtie, cu inflexiunile vocii redând dialoguri și sentimente. Dacă vă interesează, un video de un minut, de calitate destul de proastă.

Sunt foarte curioasă de celelalte întâlniri și, evident, de Nora Webster, pe care o încep imediat cum termin A trăi pentru a-ți povesti viața.