Două cărți ipotetice (despre religie)

Îmi plac cărțile ipotetice de genul „cum ar fi dacă?”. Prima pe care am citit-o cred că a fost Eseu despre orbire. Cum ar fi dacă toată lumea ar fi oarabă? Apoi am citit Intermitențele morții – Saramago se pricepe la joaca asta. Și Irvin D. Yalom se pricepe și e cu atât mai interesant pentru că fiind psihiatru de profesie, și abia apoi scriitor, îmbină cele două discipline în cărțile lui și iese ceva foarte mișto. Aș citi orice carte scrisă de el pentru că m-a convins din prima cu Plânsul lui Nietzsche și mi-a consolidat părerea cu Problema Spinoza, despre care o să vorbesc mai jos. Aparent și Colm Toibin se pricepe la ipoteze și-i iese bine de tot pentru că în Testamentul Mariei, îi dă voce mamei lui Iisus și perspectiva din care vorbește e un pic incomodă.

Întâmplarea face ca anul ăsta să fi citit deja destule cărți în care religia e una dintre temele principale, așa că m-am gândit să grupez aceste două cărți în jurul ipotezelor și-a religiei.

Problema Spinoza – Irvin D. Yalom – ****

De Spinoza auzisem în treacăt fără să-i  dau prea mare importanță, așa cum fac cu foarte multe lucruri. Rețin nume, dar nu rețin alte detalii și de-asta mă bucur când citesc o carte care se inspiră din realitate și are în centru o figură importantă. Mă ajută să-mi îmbogățesc cultura generală și ficțiunea îmi e cel mai drag profesor. Despre Alfred Rosenberg nu știam nimic, dar e încă o piesă din puzzle-ul care e Al doilea război mondial. Ce face Yalom? Alternează narațiunea între secolele al 17-lea și al 20-lea și ne introduce în mințile celor doi. În timp ce Baruch Spinoza e un evreu excomnunicat de comunitatea evreiască din cauza părerilor lui cu privire la ce este Dumnezeu și cât de plină de non-sensuri sunt Tora și Biblia, Rosenberg e, încă din facultate, de părere că evreii sunt o specie inferioară, o plagă a societății și trebuie izolați de rasele pure. Știți voi, ideologia nazistă, care, am învățat din cartea asta, nu îi aparținea doar lui Hitler, ci au mai fost și alții ca el, poate cu mult înaintea lui care își doreau să scape de evrei. Folosindu-se de două personaje imaginare, Franco Benitez pentru Spinoza și Friedrich Pfister pentru Rosenberg, Yalom face ce poate i-ar fi plăcut să facă în realitate: să psihanalizeze aceste două minți, una frumoasă, alta bolnavă. E foarte interesant de urmărit cum decurg aceste sesiuni psihiatrice și cum ajunge Yalom la niște răspunsuri și explicații care ne ajută să înțelegem ce nu e foarte ușor de înțeles. Anume de ce Rosenberg a acționat și-a gândit cum a gândit și ce stă în spatele filosofiei lui Spinoza. În articolul ăsta, Yalom explică ce e adevărat și ce e inventat în cartea lui.

Mi-a plăcut enorm să descopăr raționalismul lui Spinoza și felul lui de a crede în Dumnezeu și ce înseamnă Dumnezeu pentru el. Am mai întalnit în două cărți ideea asta, dar nu-mi aduc aminte decât de Culoarea purpurie și de cuvintele lui Shug Avery, de cealaltă nu.

Testamentul Mariei – Colm Toibin – ****

Foarte îndrăzneață inițiativa de a-i pune cuvinte în gură Mariei, mama lui Iisus. Șocul pe care l-am avut citind cartea lui Toibin a fost că absolut niciodată nu m-am gândit la durerea ei de mamă. Nici când am văzut filmele, nici când îmi povestea străbunica mea despre Iisus, nici când vedeam celebra Pieta sculptată sau turnată sau pictată. Niciodată nu m-am gândit cât a suferit când și-a văzut unicul fiu răstignit pe cruce. Pentru că niciodată până acuma n-am fost mamă și pentru că întotdeauna Iisus a furat lumina reflectoarelor cu măreția lui. Ei, Toibin mi-a deschis ochii și a creat o Marie foarte diferită de tot ce am știut eu. O femeie care se îndoiește, în primul rând. O femeie care nu-i prea convinsă de ideea de „fiu al lui Dumnezeu”. O femeie care încearcă să-și salveze fiul, care pare să o fi luat pe cărări greșite și imaginare. Întotdeauna și peste tot ni se spune că Maria e supusă, că e sfântă pentru că l-a adus pe lume pe Iisus și că e doar o unealtă a lui Dumnezeu. În Testamentul ei, Maria își recunoaște lașitatea de a-și lăsa fiul pe cruce să moară și despre fuga ei când începe furtuna. Despre cum alții îl spală și despre cum Pieta nu există în realitate pentru că ea n-a fost acolo. Nu ea l-a spălat pe Isus când a fost dat jos de pe cruce, nu a pus ouă sub crucea lui care s-au înroșit de la sânge.  Deși e o cărticică de doar 128 de pagini, deși Toibin ne aruncă direct în discursul ei, fără să ne pregătească nicicum (dar noi știm deja povestea și personajele, nu-i așa?), e atât de intensă și te lasă cu atâtea întrebări, încat tulburarea rămâne după mai multe zile de când ai terminat-o. Eu mă zburlesc și acum, la multe luni după ce-am citit-o.

Două cărți care pun religia și credința într-o altă lumină, care deschid un pic mintea și așa cum crede Spinoza, ne îndeamnă să nu credem fără să cercetăm și după ce cercetăm, să analizăm un pic și să trecem informația prin filtrul rațiunii. Niciuna dintre ele nu era pe lista mea, mai exact, până să le propună cineva într-un club de carte la „cartea lunii” nici nu auzisem de ele. Însă mă simt mult mai bogată după ce le-am citit și sper să mă credeți pe cuvânt că merită citite. Și gândite.