6 luni

Posted by On 23.09.2010 24 Comments

Am început să scriu postul ăsta încă dinainte de data de 23, dar timpul ăsta, care nu mai are deloc răbdare cu mine, m-a împiedicat să-l duc până la capăt. Pe 23 septembrie se împlinesc 6 luni de când tatal meu a trecut în lumea celor drepţi. 6 luni!!! Nu-mi vine să cred că de atâta vreme n-am mai vorbit cu el, de atâta timp nu l-am mai văzut şi nu ne-am mai certat. A dispărut pur şi simplu de pe faţa pământului. Ştiu că este un truism, dar când eşti pus în faţa lui, nu-ţi vine să înţelegi cât de adevărat poate fi.

Şi eu încă îl mai aştept să vină acasă, să-i aud vocea prin spatele blocului şi câteodată mă uit la bărbaţi în speranţa că o să-l regăsesc pe el. Aproape toţi îmi pare că-i seamană.

Nu trece zi de la Dumnezeu să nu mă gândesc la el, mă învinuiesc când râd şi cănd sunt mai veselă, mă supăr pe mine că nu plâng destul. Îmi fac procese de conştiinţă dacă nu mă duc o săptămână la cimitir (bine, nici nu trece o săptămână fără să merg acolo) şi încă nu fac unele lucruri pentru că mi-e teamă de dezaprobarea lui.

Încă n-am avut visul ăla cu el, visul ăla în care să stăm de vorbă şi în care să-mi spuna cum e acolo unde e şi cât de bine sau de rău fac ce mi-a lăsat de făcut. Încă îi mai aştept acordul şi încă mai fac lucrurile în speranţa că de acolo de sus e mândru de mine. Numai că niciodată nimeni nu-mi confirmă, nimeni nu mă mângăie pe cap în semn de apreciere. Şi am făcut atătea de care ar putea fi mândru. Şi vreau să ştiu că e.

Am reuşit să vând maşina. Şi asta s-a întâmplat chiar în sâmbăta în care i-am ţinut pomana de 6 luni, adică acum cam o săptămână şi jumătate. Deşi am vândut-o cu extrem de mult sub preţul pe care l-a dat el pe ea, totuşi m-am bucurat că m-a ajutat să mai scap de-o grijă. Au fost primii clienţi care au venit să o vadă şi au şi cumpărat-o. Am văzut în asta un alt semn de la el.

Când am venit din concediu nu m-am aşteptat ca absenţa lui să mă lovească atât de tare. Am retrăit momentele primei săptămâni de după moartea lui şi mi-aş fi dorit atât de mult să îi povestesc prin ce-am trecut. şi ce-ar mai fi râs de noi că ne-am rătăcit cu GPS-ul…Probabil şi-ar fi făcut şi prea multe griji când l-aş fi anunţat că suntem în spital la Gheorgheni.

Evit să mă uit la poze cu el şi din întâmplare mai dau peste câte una, aşa cum am dat şi peste asta. Şi mă doare sufletul şi urlă durerea în mine. Puţin masochistă, când plăng cu toată fiinţa, mă bucur. Pentru că atâta timp cât simt că mă doare, el e încă aici, în sufletul meu. Mi-e teamă de zilele în care nu voi mai lăcrima la amintirea lui, pentru că asta înseamnă că obişnuiţa a luat locul tristeţii. Şi nu vreau să se întâmple asta.

Articole asemănatoare

TOPICS