Copilul care ar fi împlinit 57 de ani

Ar fi trebuit să scriu ieri. Ar fi trebuit să merg ieri la cimitir cu flori și lumânări. Ar trebui să fac eu multe zilele astea, dar nu-s în cea mai vioaie formă a mea.

Ieri mama mea ar fi împlinit 57 de ani și eu nu i-am dus flori la mormânt. În schimb, m-am gândit într-una la ea, așa cum fac de 1 iunie de când mă știu. 1 iunie nu e pentru mine ziua copilului, nu l-am sărbătorit pe cel care există deja în mine și mai are un pic și vine pe lume, nu mi-am pus la profilul de pe Facebook poză cu mine la 3 ani. Nu, deocamdată, 1 iunie reprezintă pentru mine ziua mamei mele și atât. La un moment dat se va schimba, sunt sigură, dar până atunci, mama mea e copilul sărbătorit pe 1 iunie.

Și mă gândesc la ea tot mai des în ultima vreme. Pentru că știu cât de mult și-a dorit o nepoțică și cât de mult ar fi iubit-o și câte ar fi făcut pentru ea. Și-a dorit întoteauna o nepoțică pe care s-o cheme Maria și deși mami nu mai e s-o vadă și s-o țină în brațe pe Ada (Maria), acest al doilea nume e un omagiu adus ei. Un cadou întârziat, o dorință îndeplinită, o amintire de la ea. Aș fi avut atâtea s-o întreb, aș fi avut atâtea să îi povestesc… acum le vede pe toate, dar nu putem vorbi, nu mă poate sfătui și nici îndruma. Sper doar să ne aibă în grijă de acolo de unde e.