Singur pe lume

Posted by On 29.11.2009 21 Comments

singur pe lumehector malotAutor: Hector Malot
Nationalitate: francez
Titlu original: Sans famille
Anul aparitiei: 1878
Premii: nu
Ecranizare: Sans famille (1913), Sans famille (1925), (1934), Sans famille (1958), Sans familleSans famille (2000) (TV)
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am 26 de ani şi până la vârsta asta m-am împăcat cu ideea că nu voi mai citi cărţile pe care nu le-am citit în copilărie sau în timpul şcolii. Dar, la 26 de ani, lucrurile se schimbă, pentru că am luat hotărârea de a recupera timpul pierdut şi de a descoperi cu alţi ochi ce n-am descoperit când trebuia, să le pot recomanda copiilor mei cărţile care te fac să iubeşti literatura.

Nu pot spune că regret faptul că nu l-am cunoscut pe Remi când aveam 10 ani, pentru că, deşi sunt mai bătrână povestea lui m-a impresionat în alt fel. Desigur că am suferit mai mult când era vorba de moartea vreunui animal decât a vreunui om, şi că am dat pagină după pagină în  speranţa că inteligentul Capi va rămâne nemuritor, dar asta nu înseamnă că n-am vărsat o lacrimă din pricina lui Vitalis, Mattia sau a bunului  Acquin.

Mi s-a spus, înainte să mă apuc de Singur pe lume, că nu e o carte de care am eu nevoie acuma, că mi se va chirci sufletul de întristare. Cine mi-a spus-o a avut dreptate, dar cartea n-a fost doar atât. Deşi m-a intristat în nenumărate rânduri, a funcţionat şi ca un balsam pentru că am citit despre durerea adevărată, despre tristeţea continuă şi la fel de adevărată, despre apreciere şi bucurie, pornite din adâncul inimii, despre bunătate, cum în zilele noastre rareori mai întâlnim, despre o răutate acerbă, care mie mi-a fost dat să întâlnesc doar în carţi şi filme, şi despre o prietenie care m-a înduioşat la fel de mult ca şi moartea generalului Sufleţel.

Deşi cartea poartă titlul de Singur pe lume (sau “Sans famille” în orginial), deşi Remi se tânguie de multe ori că se simte pierdut şi abandonat, cu excepţia câtorva zile, acest lucru nu e adevărat. Însă, dacă mă gandesc mai bine, cred că mai înfricoşătoare decât întâmplarile în sine, sunt doar aceste gânduri şi teama de necunoscut care îl incearcă. În pribegia lui, formatoare de caracter, aşa cum bine zicea Vitalis, băiatul întâlneşte oameni buni care-l ajută cum pot, oameni de la care Remi primeşte lectii de viaţă, oameni care îl fac să se simtă iubit ca de-o familie. Începând cu tuşa Barberin şi continuând cu Vitalis, stăpânul său care îl învaţă să citească, buna şi inimoasa doamnă Milligan, grădinarul Aquin, unchiul Gaspard şi dragul de Mattia, prietenul lui, fratele lui, e mereu înconjurat de cineva care îi spune o vorbă bună.

Încerc să aleg din carte momentele care m-au impresionat până la lacrimi, însă au fost atât de multe încat constat că am lăcrimat cam mult. Cu toate astea, momentul morţii celor doi caîni, Zerbino şi Dolce, sfâşiaţi de lupi, moartea maimuţicii, moartea lui Vitalis, întemniţarea lui Acquin, refuzul mătuşii Catarina de a-l lua cu ea şi pe Remi, pe motiv că nu face parte din familie, nenumăratele momentel în care Mattia îi demonstreaza lui Remi că îi este devotat şi recunoscător până la moarte, sunt episoade care ar smulge o lacrimă sau o strângere de inimă oricui citeşte cartea.

Faptul că totul se termină cu bine e răsplata nu numai pentru bunatatea tânărului hoinar ci şi pentru cititor, care pus atât de des la încercare, mai varsă o lacrimă la aflarea tuturor carităţilor la care Remi se deda pentru cei care de-a lungul vieţii l-au ajutat.

Cu această lectură mi-am promis să-mi retrăiesc copilăria alături de eroii ei pe care i-am lăsat sa treacă pe lângă mine. Iar dacă sunteţi părinţi, faceţi imposibilul şi inimaginabilul pentru ca copii voştri să citească Singur pe lume. Vă vor mulţumi.

Articole asemănatoare

TOPICS