Festivalul Internațional de Literatură de la Berlin 2017

Deja lipsa timpului de a scrie nu mai stă în picioare ca motiv pentru care nu mai scriu pe blog. Chiar și când am timp, prefer să fac altceva decât să scriu. Sunt mai multe motive pentru care nu mai simt nevoia de a share-ui totul aici, dar unul dintre cele mai apăsătoare e lenea. Și probabil faptul că nu am un job de birou. Și poate pentru că am uitat ce bine îmi face să înșir niște cuvinte. Cu toate astea, există anumite evenimente, momente pe care le-am trăit, lucruri pe care le-am aflat și învățat când făceam orice altceva decât să scriu pe blog, pe care chiar vreau să le împărtășesc cu lumea. Un astfel de eveniment e Festivalul Interanțional de Literatură de la Berlin. E al doilea an în care mă duc și încerc să nu ratez nici o întâlnire cu vreun scriitor care binevoiește să se oprească prin capitala Germaniei. Slavă Cerului, sunt destui.

Anul ăsta n-am știut foarte multe nume din programul festivalului, însă de când am aflat că Elif Shafak vorbește în deschidere, m-am activat instant și-am pândit cu ochi de vultur știrile și update-urile paginii de Facebook a festivalului. Și când am aflat că o aduc și pe Arundhati Roy, păi nu trecea săptămână fără să intru acolo. Mi-am pus notificări, remindere pe telefon, am citit toate newslettere-le, deci da… eram informată. Pe lângă cele două doamne, am mai întrebat trupa mea de încredere ce-mi recomandă din program și cu ajutorul lor am ales să le văd și pe Yaa Gyasi și Ottessa Moshfegh. Deci patru doamne, foarte diferite.

Despre festival, una-două vorbe: s-a pus foarte mult accentul pe o anume temă: democrație, libertate, activism prin literatură. Nici nu e de mirare în contextul politic și social actual. Elif Shafak vine din Turcia, unde știm cu toții ce face Erdogan, Arundhati Roy din India unde e posibil să fie oricând ucisă din cauza celor scrise (și nu exagerez cu nimic), Yaa Gyasi, deși vine din America, scrie despre Ghana și sclavie, iar Ottessa Moshfegh, chiar dacă la prima vedere nu pare să abordeze vreuna dintre aceste probleme, o privire mai atentă și o analiză a alegerilor timpului și locului în care se desfășoară acțiunea romanului ei, demonstrează că tot despre opresiune, schimbare și tranziție vorbește.

Festivalul a început cu un video de 17 minute în care scriitori, actori, oameni necunoscuți citesc articolele din Declarația Drepturilor Omului. Îl puteți vedea mai jos. Momentul în care Herta Müller a citit în română a fost chiar emoționant și m-am bucurat că a ales limba maternă în locul germanei.

Apoi, spre deosebire de anul trecut, din fiecare eveniment la care am participat eu a lipsit secțiunea de Q&A. Oricum probabil s-ar fi întins prea mult, dar chiar ar fi fost interesant de ascultat întrebările cititorilor și nu ale moderatorilor.
Un lucru care nu prea-mi place și pentru mine, personal, e o pierdere de timp și m-aș lipsi cu bucurie de momentul ăla e lectura în germană a unui anumit număr de pagini din cartea promovată. La Arundhati Roy, cred că s-au pierdut vreo 20 de minute cu lectura și m-am plictisit de moarte. Nu pentru că n-am înțeles, deși nu pot spune că am putut urmări tot, ci pentru că nu vreau să-mi citească altcineva cartea, să-mi strice surpriza și bucuria lecturii. E una când citește autorul pentru că sunt cuvintele lui, e interesant să-l asculți citindu-și-le, dar complet plictisitor când o face un actor.

Elif Shafak

M-am întalnit cu cărțile ei abia anul trecut când am citit Lapte negru. Am gugălit-o și mi-a plăcut tare mult de ea. Festivalul ăsta mi-a lipit-o de suflet și m-a impresionat foarte mult respectul pe care îl are pentru cititorii și fanii ei. În secțiunea de autografe, a stat cu fiecare câte 2-3 minute, a vorbit, i-a semnat cartea sau cărțile, s-a ridicat de la masă pentru câte o poză, a personalizat fiecare dedicație. Caldă și zâmbitoare ne-a mulțumit fiecăruia în parte pentru că am așteptat atât de mult și pentru că am avut răbdare.

În deschiderea festivalului, a vorbit despre ce înseamnă democrație, cum o percepem acum, ce înseamnă pentru unii și ce înseamnă pentru alții, care e datoria scriitorilor și cât de important e să scrie despre contextul politic actual. Cu orice preț. Când în Turcia, Erdogan încarcerează academicieni, jurnaliști și alți intelectuali, rămâne datoria scriitorilor să scrie despre ce se întâmplă, să reamintească oamenilor ce înseamnă democrația.

Explicația ei este că emoțiile ghidează politica. Oamenilor le e teamă de multe în zilele noastre, așa că atunci când cineva le promite că îi va apăra de obiectul fricii, sunt în stare să voteze cu oricine doar pentru a se asigura că acel rău nu îi va ajunge. Pe drum, însă, pierd din vedere că odată cu această apărare vin mult mai multe neajunsuri și îngrădiri decât erau înainte. Însă demagogii populiști au făcut legătura între emoții (teamă, nesiguranță, furie) și le-a fost mai ușor să controleze masele de oameni. Dacă la începutul anilor 2000, lucrurile păreau să se îndrepte către globalizare, către eliminarea naționalismului, a religiilor și fanatismului religios, la aproape 20 de ani după, lucrurile stau complet altfel. Da, unele lucruri promise s-au întâmplat, însă s-a întâmplat și opusul. Suntem mai divizați ca niciodată, urâm mai mult, ne temem mai mult, suntem mai vehemenți și ne exprimăm pe mai multe canale.

Democrația pierde, astfel, teren, iar scriitorii, prin operele lor, ar trebui să reînnoiască încredea oamenilor în ea. Democrația e fragilă, iar izolarea popoarelor e periculoasă. Îi încurajează pe colegii ei de breaslă să protejeze democrația și să-și învingă auto-cenzura. În Turcia, spune ea, cuvintele te pot doborî, îți pot distruge viața. Și întrebarea pe care și-o pun scriitorii e „cum procedezi cu auto-cenzura când vine tocmai din interiorul tău?” Cu cine te lupți?

Iar un ultim sfat pe care îl dă e: „Let us be critical to governments, but never isolate the people”.

Arundhati Roy

După o absență de 20 de ani, Arundhati Roy a publicat anul ăsta The Ministry of Utmost Happiness. A fost pe lista lungă la Man Booker Prize și parcă sunt și ceva zvonuri că ar fi pe lista Nobelului. Mi-a plăcut și de ea, însă a fost destul de diferită de ce așteptam eu. Adică are așa o înfățisare fragilă, o expresie caldă, o voce blândă, vorbește zâmbind și cumva resemnat. Însă după ce o asculți vorbind, după ce-și expune motivele și părerile, devine altcineva. O femeie puternică, un scriitor determinat să nu tacă, să nu lase pe nimeni să-i spună cum stau lucrurile pentru că ea știe cum ar trebui să fie și nu sunt.

După publicarea primului ei roman, Dumnezeul lucrurilor mărunte, a devenit un star în India și dintr-o dată apărea pe toate copertele revistelor, la TV, la radio. Într-o țară ca India, lucrul ăsta nu e bine văzut, mai ales dacă motivul popularității tale e „gura mare”. A fost asociată cu politica și marketată ca fața noii politici, lucru care nu i-a convenit și pe care nu și l-a dorit. Așa că timp de 20 de ani n-a mai scris decât câteva eseuri, dar nimic cunoscut la nivel mondial. S-a autointitulat „republică mobilă” pentru că nu era de acord cu celebrarea ei într-o țară unde oamenii nu aveau ce să mănânce.

Nu-i place eticheta de „activistă” adresată ei, mai ales când scrie despre politică. „When you write politically, you’re not a writer, you’re an activist”, spune ea ironic despre ceea ce spun alții. A observat chiar și că Festivalul de Literatură e sponsorizat de instituții politice, cum ar fi Ambasada SUA și lucrul ăsta e inconfortabil pentru ea. Prin politizarea aceasta se reduce puterea scriitorilor și a literaturii. Munca unui activist denigrează literatura. Pentru ea „ficțiunea e adevăr”, iar în India, „you can tell the truth only through fiction”.

Vorbind despre noua ei carte, a povestit cu umor cum și-a întrebat personajele ce editură să aleagă. Spune chiar că primește emailuri adresate unora dintre personaje și că tot ele răspund, nu Arundhati Roy. Apoi, împotriva titlului, cartea nu e foarte optimistă, dimpotrivă, curge destul de mult sânge. De unde reiese întrebarea: „How much blood is enough for good literature?” Din păcate n-am notat răspunsul pentru că începeam să mă îngrijorez că nu ajung la timp să o iau pe Ada de la o prietenă cu care am lăsat-o și era deja târziu.

Am plecat înainte de final, oricum nu aveam carte de luat autograf pentru că 20 de euro e enorm pentru mine, așa că am pierdut cam jumătate de oră din discuție.

Yaa Gyasi

O necunoscută până la festivalul ăsta. Pentru mine. Născută în Ghana în 1989, părinții ei au emigrat în Statele Unite și s-au tot mutat din stat în stat. Fiind o cititoare vorace, când a dat de Toni Morrison s-a simțit inspirată și s-a pus pe scris. I-a ieșit bine pentru că Homegoing e un roman apreciat pe toate continentele, premiat și citit. I-a luat 7 ani să-l scrie pentru că cercetarea și documentarea au durat mai mult decât se aștepta. Și nu dorea să scrie ceva ce nu era sigură că exact așa s-a întâmplat. Cele 14 capitole sunt povestite din punctul de vedere al urmașilor unor surori despărțite în copilărie, ceea ce lasă impresia unor povestiri interconectate. A ales această structură pentru că romanul se întinde pe 250 de ani și era destul de greu să comprime altfel o durată atât de lungă.

Pe lângă Toni Morrison, o altă influență majoră a fost Garcia-Marquez cu Veacul lui de singurătate. Citind cartea, Gyasi a înțeles că autorul și-a dat singur permisiunea de a face ce vrea în cartea lui. A înțeles cum vrea să-și structureze cartea și a decis să nu se întoarcă nicăieri în carte la punctul de vedere al unui personaj căruia îi acordase deja cuvântul. Din acest motiv capitolele sunt strict despre viața și trăirile câte unui personaj.

Familia este centrul către care sunt toți atrași, poate tocmai din cauza faptului că sclavagismul și dezmembrarea familiilor face atât de grea regăsirea. Unii nu și-au mai găsit familiile niciodată. In același timp, la fel de importantă e și istoria, iar când moderatoarea a întrebat-o cum tratează oamenii această istorie tulbure în Ghana, Gyasi povestește cât de greu i-a fost să adune date și fapte, pentru că în școală părinții ei nu au învățat prea multe despre sclavie. Ceva de genul „știm că a fost, suntem conștienți, da’ nu știm prea bine ce și cum s-a întâmplat”. Iar ce a învățat ea la școală în State a fost insuficient pentru a scrie cartea asta.

„Homegoing” se referă la întoarcerea spiritului acasă, după moartea cuiva. Adică dacă te-ai născut în Ghana și ai fugit în America, după moarte, sufletul tău se va întoarce în Ghana. „We carry the home with us”, spune ea. Și referindu-se la fapte actuale, la renașterea rasismului în SUA, cartea ei nici măcar nu e un reminder pentru ce a fost, ci descrie actualitatea.

Ottessa Moshfegh

Habar n-am dacă romanul Eileen al acestei autoare îmi va plăcea, dar cu siguranță genul (thriller) nu se numără printre prioritățile mele literare. Nici măcar de Ottessa Moshfegh nu mi-a plăcut foarte mult, deși pe parcurs a fost destul de amuzantă. Foarte bine primit, Eileen a fost încercarea autoarei de a scrie un roman „mainstream”, însă după spusele multora e foarte departe de a fi așa ceva. Imprevizibil, cică e ceva ce n-ai mai citit. Sunt curioasă.

O altă cartea premiată și pe lista lungă la Man Booker Prize 2016 (un fel de Oscar pentru literatură), Eileen e povestea unei adolescente, apoi tinere, care nu se iubește prea mult. Nu-i place cum arată, cum se îmbracă, nu are prieteni, iubit, bani, viitor sau planuri, însă cu toate astea reusește să se agațe de ea însăși și să nu cadă în depresie. E captivă în viața ei, la ordinele tatălui ei alcoolic și numără zilele până când se va elibera.

Întrebată cum a fost să trăiescă în fiecare zi cu Eileen, Moshfegh spune că o iubește și că i s-a părut amuzant s-o construiască. Oricine în situația ei ar fi luat-o razna și ar fi devenit la fel de nebună și perversă ca și Eileen. Însă cititorii sunt martorii gândurilor ei, lucruri pe care, în general nu le urli în gura mare. Sunt lucruri pe care uneori și ție îți e rușine să ți le recunoști, și tocmai de aceea, Eileen poate trezi ură sau dispreț în cei care îi citesc rândurile.  Nimeni n-o iubește, ea nu se iubește, n-are prieteni, iubit, iar tatăl ei pare să existe degeaba. Nu are decât cărțile pe care le ia de la bibliotecă și pe ea însăși.

În ciuda atmosferei aparent depresive, cartea e chiar amuzantă pe ici pe colo. Moderatorul a întrebat-o dacă a râs în timp ce scria, dar Moshfegh a spus că nu. În mod absurd, trebuie să iei totul foarte în serios, chiar și paragrafele sau întâmplările amuzante despre care scrii.

În jur de 500 de pagini scrise și rescrise nu au văzut lumina tiparului, iar când moderatorul a întrebat-o dacă știe lucruri despre Eileen pe care cititorul nu le știe, autoarea spune că da, dar și mai multe știe despre Rebecca, pe care intenționat a ales s-o păstreze în mister.

Anul pe care îl alege pentru a-și plasa acțiunea – 1964 – e, la fel ca și această parte din viața lui Eileen, o perioadă de tranziție. În SUA e asasinat Kennedy, rolul femeilor începe să se schimbe, drepturile civile sunt conturate => o revoluție culturală.

O să pun mai jos un print screen cu ce am mai auzit în această discuție, pentru că ar fi prea mult să mai parafrazez și deja am scris 4 pagini de Word. Detalii despre scriitură și despre literatură, așa cum o percepe Ottessa Moshfegh.

La anul mă duc iară, abia aștept să văd cine vine. Da’ până în septembrie 2018, anul ăsta îl mai văd și pe Salman Rushdie în noiembrie. Yay!