Poveste fara sfarsit
Autor: Micheal Ende
Nationalitate: german
Titlu original: Die Unendliche Geschichte
Anul aparitiei: 1979
Premii: nu
Ecranizare: Die unendliche Geschichte (1984); The Neverending Story II: The Next Chapter (1990); The Neverending Story III (1994)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu
Pasiunea mea pentru literatura a inceput relativ tarziu, prin clasa a 10-a, spre sfarsit, sau chiar printr-a 11-a. Nu mai stiu. Prin urmare, am ratat cartile copilariei cum ar fi Colt Alb, Tom Sawyer, Singur pe lume sau Poveste fara sfarsit. Nu stiu daca le voi citi vreodata, nu stiu daca ochii de adult nu le stirbesc valoarea. Stiu insa ca ce am citit luna aceasta mi-a lasat o adanca urma in suflet.Am terminat (cam greu, din motive de lipsa de timp) Povestea fara sfarsit a lui Michael Ende. (Cat paradox in propozitia asta, si cat de ironic se contrazic termenii ei, pana si numele autorului ii neaga titlul cartii). Aveam nevoie de lectura asta, aveam nevoie de balauri-noroc, talismane cu puteri miraculoase si alte lucruri ce nu le pot imagna decat copiii. Am luat cartea la Schimb de carti, de la Iulia si am facut-o pentru ca am vazut filmul cand eram mai mica si lacrimile pe care le-am varsat atunci (nu mai stiu din ce motiv) m-au impins spre”catelul ala alb” de pe coperta, care de fapt era dragon sau balaur si il chema Fuhur (Falkor, in film). 🙂
Din punctul de vedere al copiilor cartea se rezuma la asta: Bastian Balthasar Bux este un copil de 10 ani care fura o carte dintr-un anitcariat si se ascunde in podul scolii sa o citeasca. In carte este vorba despre un baiatel ales pentru a salva Fantazia de la pierie si implicit pe Craiasa Copila de la moarte. (sau invers). La un moment dat, povestea cere prezenta unui om pentru ca aceasta sa se poata intampla si prin cuvintele pe care le citeste, Bastian intra in legatura cu Atreiu si Craiasa. Din cititor devine personaj in aceasta poveste si de aici urmeaza o alta serie de aventuri si invataminte pe care Bastian le suporta pe pielea lui. 
Pana la urma se intoarce total schimbat in lumea lui si totul se termina cu bine. Bineinteles ca aceste cateva randuri ale mele nu prezinta nici macar pe larg toate cate se intampla in paginile cartii si cat de frumos sunt descrise locurile si toate personajele ciudate care apar de te miri unde in desfasurarea actiunii.
Din punctul de vedere al adultilor, carora le pica in mana cartea astea, ar fi mai multe de inteles. La intrebarea “ce este Fantazia?” ne raspund pe rand personajele cu care se intalnesc cei doi eroi. Fantazia e chiar fantezia noastra, a oamenilor, in care ne intoarcem cu fiecare minciuna, cu fiecare vis si cu orice nascocire din domeniul poeziei. Fantazia e insasi povestea fara sfarsit ce se continua intr-un fel sau altul in mintile noastre atat timp cat traim. Ea nu se termina ca un film, cu happy sau sad ending, intotdeauna avem ceva de adaugat, real sau ireal, intamplare, ipoteza sau banuiala la ceea ce stim. Tot aici ajung si visele de care noi nu ne mai aducem aminte sau visele pe care le retinem pentru ca ne-au tulburat, pe ele se fundamenteaza de fapt fantezia. O frumoasa metafora pentru a ilustra activitatea subconstientului nostru o realizeaza autorul cand ne infatiseaza imaginile din vise, insirate pe campie astfel incat Bastian sa isi aleaga una pentru a se intoarce in lumea lui. Fantazia functioneaza astfel prin dorinte si amintiri, care ce altceva sunt, daca nu povesti? Dorintele sunt moneda de schimb pe care Bastian o plateste cu fiecare pas spre lumea din care a plecat. Cand in sfarsit gaseste ultima dorinta, cea suprema, cea adevarata, cea corecta, abia atunci ii este ingaduit sa plece.
O alta cale de a patrunde in Fantazia e prin usa pe care ne-o deschid cartile pe care le rasfoim, pe care le citim si in care ne pierdem. Si n-are rost sa fac apologia simtirii in timpul lecturii ca e de prisos, cititorii stiu de ce.
In concluzie: mi-a placut cartea si cu fiecare alta pe care o voi citi de acum inainte ma voi intoarce in Fantazia sa le salvez lumea tuturor personajelor care mai traiesc acolo. Sa faceti si voi la fel si poate ne intalnim la Turnul de Fildes.
Bravo, tomato! Foarte frumos ai vorbit despre carte. Pe mine m-ai convins si acum ca merita sa o citesc. Vedem noi data viitoare cu ce plecam de la Schimb de Carti… =D
ooo, am citit-o si eu cand eram mic, e super.
pasiunea mea pentrul literatura a inceput la sfarsitul clasei a intaia (nu intelegeam de ce rade frate-miu singur cand citeste, si am vrut si eu), cu tot felul de romane cavaleresti…dar asta nu m-a impiedicat cativa ani mai tarziu sa devorez carti intregi de povesti…ai inca timp sa citesti toate cartile copilariei
Nici eu nu le-am citit pe-astea. Am fost o anarhista, am incercat intr-a doua sa citesc Hesse, nu ma prea aveam eu cu basmele, Heidi si Fram.
Da, am sarit peste ele, am sarit si peste toti clasicii, cate-un pic doar am mai citit din obligatie. Dar despre asta prea ai zis frumos.
Este una dintre cele mai frumoase carti ale copilariei (mi-au placut si filmele), nu pot sa cred ca am uitat sa o trec in lista cartilor ce trebuie citite. Nu e doar recomandata, e obligatorie pentru oricine. Pacat ca alte creatii Ende nu sunt la fel de reusite. Ma bucur sa vad ca si tie ti-a placut. Parca as scrie si eu de ea…
urmeaza sa citesti “Momo”, nu? 🙂
Dupa cum spune si miclowan, nu este deloc timpul pierdut pentru a citi carti ale copilariei. Pasiunea mea pentru citit a inceput prin scoala primara si am cam parcurs “marile opere” pe care orice copil ar fi placut sa le parcurga cu un ochi de copil. Insa multe carti ar fi la fel de indicate si la maturitate, atunci cand ochiul de adult ar putea descoperi nenumarate intelesuri ascunse in, de exemplu, “Calatoriile lui Guliver” sau “Imparatul mustelor” (pe cea din urma o recomand oricui, e o carte geniala si profunda). Asa ca spor la citit, Tomata, nu te lasa constransa de mintea de adult daca cea de copil (care exista in fiecare dintre noi) inca zburda si se bucura ca-n vremurile apuse si fericite…
Cei mai minunati oameni sunt cei cu suflet de copil. Pentru maturitate ai vreme cand se ivesc problemele
@ Clover –> Ce-mi place cand reusesc sa insuflu pofta de lectura cuiva. Mi-a mai zis o pritena o data ca fara sa ma stradui prea mult am convins-o sa citeasca diverse romane. E un compliment care imi face o deosebita placere. Poti sa iei tu cartea la urmatorul schimb de carti. 😉 E camf ragila, biata de ea, stau sa ii cada paginile, dar ai tu grija sa nu se deterioreze prea tare.
@ miclowan –> Ma bucur sa aud ca lumea citeste, si mai ales ca pasiunea asta a fost inspirata de cineva. In cazul meu a fost mama mea. Dar ea citea Sandra Brown si alte alea, am citit si eu cateva (nu Sandra Brown, dar tot telenovele literare de-alea), pana m-am dezmeticit si am inceput sa am alegeri mai elevate.
@ cropcircles –> Hesse intr-a doua?? Dar, de fapt ce ma mir? Ca doar ai citit pana la 17 ani pe care eu le-am citit impuse la facultate, asa ca… shame on me si bravo tie. 🙂 Daca ai timp si n-ai o lista prea lunga in asteptare, chiar merita sa te delectezi cu povestea asta. Te rupe de cotidian.
@ Cinabru –> Eu inca mai astept sa scrii si de Page si de Salinger, ca asa zisasi la un moment dat. Oricum cu mare placere o sa citesc parerile tale despre orice carte pe care am citit-o si eu. 🙂
@ 2410 –> Ce e „Momoâ€? 😀
@ Puisorul cufurit –> Planuiesc sa citesc „Micutele doamneâ€, tot asa pentru ca am vazut filmul si pentru ca mi-a placut mult, si din cate am inteles e cam pentru copii, na un pic mai mari, dar asta e. Si ma gandeam chiar la Charlie si fabrica de ciocolata, dar cred ca totusi o sa le las pe mult mai taziu, sa mai reduc din lista. 😀 Am citi si Guliver, in anul I de facultate si mi-a placut enorm de mult, mai ales partile 3 si 4 care nu prea apar in desenele animate. ;;) Imparatul mustelor la fel, e un must. Mi-a placut si mie foarte mult, e una din cartile preferate, chiar daca n-am mentionat-o in Top 10.
@ zulu –> Daaa, pacat ca exista atatea care sa intineze aceste suflete de copiii… Mi-as dori sa cunosc un om cum a fost creatorul lui Peter Pan sau macar unul ca Antoine de Saint-Exupery
“Momo” e alt roman de-al lui Ende. E despre o fetita care se lupta cu oamenii cu palarii cenusii care au furat timpul. E mai faina decat “Povestea…” 🙂
vezi ca ti-am dat leapsa si tie. era oferta inainte de sarbatori
si eu tot acum, intr-a10a m-am apucat de citit, dar Singur pe lume am citit-o cand eram mica… m-a impresionat cartea si mi-a ramas in suflet… eram copil, poate de-asta si-a pus amprenta asupra mea.
Leapsa si de la mine. Saraca Tomata, toata lumea o lepsuieste. Lista de asteptare se ingroasa, nu mai ai nicio sansa sa ramai in pana de inspiratie. :))
Sincer cartea nu am citit-o dar mi-a placut foarte mult filmul atunci cand l-am vazut prima data. Inca am ramas in suflet cu dorinta ciudata de a intra in paginile unei carti…
@ 2410 –> Ah, merci de precizare… Nu mai urmeaza Momo. 🙁
@ baghy –> Fac, fac… mai tarziu. 😉
@ eQuillibru –> Mai, e bine ca totusi ai inceput. Unii nu incep niciodata. 🙁 Sper sa iti faci un obicei din asta. 🙂
@ Puisorul cufurit –> O fac si pe aia la timpul ei. 😉
@ Dark Jade –> Eu am vazut filmul inca o data, acum dupa ce am citit cartea si tare m-am bucurat ca am inteles unele lucruri si am vazut cum si le-au imaginat altii. Bineinteles ca filmul taie mult din carte, dar e dragut oricum.
e tare cartea vo recomand