Trei luni și jumătate fără sport
Mereu începutul de an are ceva care ne suflă aer în pânze. Ne dă senzația că suntem pregătiți pentru orice, facem planuri, începem provocări, avem încredere și speranță că vom muta munții, vom face în sfârșit acea schimbare. Și apoi vine luna martie…
Am scris la începutul lui februarie despre avântul luat în ianuarie și câte am făcut pentru creierul meu în primul rând, dar și pentru corp: mâncat sănătos, alergat/mers pe bandă, saună. În februarie am ținut pasul, ba chiar am făcut saună de mai multe ori.
Ce s-a întâmplat începând din martie?
- Renovarea parterului
- Spitalizarea mea
- Patru călătorii
- Oboseală, oboseală, oboseală, oboseală
Renovarea parterului a durat teoretic vreo 10 zile – gletuit pereții, zugrăvit, instalat podele, dar practic nici acum nu s-a terminat. Multe lucruri le-am făcut noi, însă cu sănătatea mea pe butuci, cu toate plecările, programul încărcat și cu școala Adei, munca și prin curte, nu am avut timp și abia acum respirăm că nu mai mergem nicăieri. Sportul a fost primul tăiat de pe listă, mai ales că beciul unde e banda e încă plin de lucruri de pe la parter, la fel și în saună care e din nou spațiu de depozitare. Rezolvăm încetul cu încetul.
Motivul pentru care am fost în spital a fost și motivul pentru care am întrerupt medicamentația cu Galantamin, plus că nu puteam să mi-l procur de nicăieri că nu era livrabil. Am încercat în România, UK, Ungaria primind același răspuns: nu se poate livra. Până să ajung la programarea cu neurologul, îmi trimisese deja rețetă pentru alt medicament pe care am amânat să îl iau din cauza problemelor cu stomacul. Mi-a spus că e OK să fac o pauză și să reîncep de prin toamnă cu Galantaminul când probabil va redeveni disponibil.
Toate lunile astea au avut ca numitor comun frustrarea, neplăcerea, senzația continuă de lipsă a timpului și chiar dacă știu că sportul ajută psihicului, tot n-am găsit motivația să fac ceva. Și colac peste pupăză și bicicleta îmi e stricată, naiba știe când o să o duc la reparat, deci și planurile de a pedala de-a lungul și de-a latul Berlinului s-au dus pe apa Sâmbetei, nu că aș fi avut timp de asta sau că vremea a fost numai bună. Vedeți, numai frustrări :))
Totuși, chiar și fără sport, nu am fost sedentară, dimpotrivă. În lunile în care nu am alergat pe bandă, numărul pașilor a crescut, depășindu-l pe cel din ianuarie și februarie la care se adăugau și pașii făcuți în timpul alergării.
Simt că mi-am dezamăgit puțin creierului, că nu m-am ținut de promisiunea de a face tot ce ține de mine pentru a-l ajuta, mă gândesc mereu că nu fac destul și că nu prioritizez și că îmi trag singură preșul de sub picioare. Am prea multe pe cap și nu mai am motivație pentru nimic. Sper să o regăsesc.
6 Comments
Ana
Iti trimit o imbratisare ( de la o persoana care incepe sa faca sport vertiginos, apoi viata se intampla, si renunta). E greu, e foarte greu sa te mobilizezi sa faci ceva atunci cand farfuria e plina cu tot felul de probleme care iti consuma energia. Ba vin musafiri, ba e casa vraiste, ba multa munca la birou. E complicat, si de undeva trebuie taiat. Din pacate si eu tai de la lucrurile care (pe termen lung) imi fac bine. Pentru ca aleg sa indeplinesc taskurile care sunt urgente si care ard. Iar sportul, nu arde. Din pacate.
Iti tin pumnii, sa te mobilizezi macar 2 minute de alergat pe banda. Mai greu e pana iti pui echipamentul.
Succes!
Tomata
Multumesc, Ana! >:D< E un sentiment linistitor sa stiu ca suntem mai multi in situatia asta, insa in acelasi timp si ingrijorator 🙁 Mereu alte lucruri par mai importante, insa in realitate, nu toate sunt MAI importante decat sanatatea noastra. Ma mobilizez, promit. 🙂
Simona-Elena Barbu
Hei, frustrarea nu ajuta la nimic dar sigur știi și tu asta 🙂 Când ne-am mutat in Irlanda, am fost uimita de cat de multi oameni aleargă pe aici. Indiferent de condițiile de afara (și aici plouă, nu gluma). Așa că am zis că dacă ei pot, pot și eu. Am incercat de vreo două ori. Mă plictiseam alergând (mă rog, când nu aveam limba scoasă de un metru și genunchii moi). Am incercat după spinning. Doar că vazandu-i pe ceilalti din sală, mult mai experimentați, cat de tare dau din pedale, am vrut sa dau și eu. Sa plec cu bicicleta și mai multe nu acasă. Am renunțat și la asta. Singura activitate care cred că mi se potrivește este înotul, cu precizarea că abia la vârsta asta învăț să înot. E distractiv, poate fi relaxant sau rapid în funcție de preferințe. Ce vroiam sa spun e că eu planific de ani de zile sa fac sport. Nu mi-a ieșit niciodată când am planificat, ci mai mult când am fost spontană. Așa că mesajul meu pe care ți-l transmit este: be kind to yourself and take it easy. Ia fiecare zi cum vine și lucrurile se vor așeza. Pentru mine oricum ești minunata, ai făcut atât de multe lucruri in ultimele luni, ați avut atât de multe activități. Asta este, totuși mișcare. Te îmbrățișez.
Tomata
Merci de incurajari si de vorbele frumoase 🙂
Tu chiar esti determinata, adica ai incercat mult mai multe decat mine. Pe mine ma supara doar ca am un singur scop pentru a face sport, insa sincer, ieri am lucrat in gradina 4 ore, ma dor toate, mai mult decat daca as fi alergat :)) Unde sa ma mai urc pe banda. Insa eu sper si planuiesc ca de saptamana viitoare sa fie totul din nou la locul lui si sa imi fac timp de alergat. Ca nici cu casa intoarsa nu e cool.
Spor la miscare 🙂
Simona
Mulțumesc frumos 🙂 Nu e determinare, e disperare. LOL. Că vin tare din urmă doamnele Peri și Meno și imi aseaza frumușel kilogramele unul peste altul. Mă bucur că îți place să grădinărești, poate fi cu adevărat terapeutic. Și 4 ore, oho, e mișcare nu gluma. Spor și să nu te lași!
Tomata
Vai, si eu ma simt amenitata de Peri si Meno. Chiar vreau sa scriu putin despre aceste prietene nedorite 😛
Imi place mult sa gradinaresc, sa vad ca iese ceva din mainele mele, nu chiar asa dibace :)) poate fac si un post cu micile mele reusite 🙂