De ce îi citesc eu Adei?

Cred că articolul ăsta o să fie o salată cu de toate pentru că ideea principală era să scriu despre cărțile în română pe care i le citesc eu Adei, chiar dacă are aproape 10 ani. Dar o să încep cu niște explicații, să rămână scrise pentru când vom vrea să ne aducem aminte. Să avem dovezi :))

Ada nu citește cu plăcere și la început, pentru mine asta a fost o părere de rău, chiar o dezamagire. Până mi-am adus aminte că nici eu nu citeam de plăcere când eram de vârsta ei, deși am învățat să citesc de la 5 ani. Singura carte pe care am citit-o înainte să încep școala a fost Doctorul Aumădoare. Apoi am primit la o serbare Vrăjitorul din Oz și am citit-o de două ori. Nu îmi aduc aminte să fi citit alte cărți până nu au început lecturile obligatorii. Cum până acum nu a avut lecturi obligatorii la școală, Ada a citit doar cărți împrumutate de la bibliotecă. Am încercat de toate: cu și fără poze, romane grafice, comics, romane pentru vârste mai mari decât a ei (pentru că se uită demult la seriale cu adolescenți și am crezut că o poate interesa), cu personaje cunoscute, pe subiecte care o interesau, reviste Top Model – orice ar fi putut să îi trezească măcar o urmă de plăcere a lecturii. A mers mai bine cu niște cărți pentru copii despre diverse personalități, gen Little People, Big Dreams, sau colecția asemănătoare în română, Micii eroi, dar și acest interes s-a stins rapid.

Pe de altă parte, îi place să mă asculte pe mine citindu-i. Eu cred că pur și simplu îi e lene să citească, pentru că interes pare să aibă, atâta timp cât citesc alții. Prin urmare am încercat cu audiobook-urile, dar a durat fix două zile înainte de culcare. II place să îi citesc eu în română, să îi explic cuvinte, să deschidem multe discuții pe parcurs, are întrebări cu nemiluita și observații pertinente. Știe să citească în română și în engleză (evident, și în germană), însă se chinuie puțin și cred că asta o descurajează și se plictisește. Sincer, și mie îmi e lene să citesc în germană când cuvintele sunt kilometrice și trebuie să ajungi la final ca să înțelegi sensul propoziției.

Și abia acum ajungem la subiectul inițial al postării: ce îi citesc Adei în română?

Când era mai mică îi citeam din mini biografii și i-au plăcut foarte mult. Și acum își aduce aminte de Ada Lovelace (că doar e tiza ei), de Marie Curie, Frida, Coco Chanel și alții.

Însă pe la începutul anului am început cu chestii mai grele, gen comunismul în România, revoluția și ce a urmat după. Suntem deja la al treilea roman grafic și întrebările continuă să vină.

Prima carte a fost O istorie cu gust de kiwi de Adina Rosetti și, pentru că în carte se vorbește despre oracole, le-am scos pe ale mele de la naftalină :)) Da, le-am cărat cu mine în Germania, Dumnezeu știe de ce. Am dat și de toate jurnalele mele și m-am bucurat să împart cu ea bucăți din copilăria mea și să îi arăt dovezile palpabile. La caietele de amintiri a fost super mirată pentru că probabil știți, acum există caiete de amintiri gata făcute, pe care le completezi ca pe un formular, zero creativitate. Ale noastre erau scrise de mână, versuri, dorințe, desenate, arse paginile pe margini, abțibilduri, hârtie colorată, orice ar fi putut face ‘amintirea’ ta mai spectaculoasă ca a altora. La care zice Ada: ‘Vaaai, dar toate astea iau așa de mult timp!’. Well, dragă, aveam timp din plin, că nu stăteam cu telefoanele în mână.

O istorie cu gust de Kiwi mi-a fost recomandată de Petro, cea care se ocupă de Biblioteca Prichindeilor în Berlin.

I-am citit Adei despre ce s-a întâmplat în România liberă, cea de după Revoluție. Mai exact despre gumele Turbo, sucurile TEC, hainele de “la ajutoare”, oracole și walkman-uri, dar și despre a doua revoluție, aceea împotriva “Golanilor”. Despre proteste, demonstrații și mineriadă. Pe protagonistă o cheamă tot Ada și asta îi face lucrurile mai interesante, iar mie îmi reîmprospătează memoria și completează spațiile goale din cunoștințele mele. Am ascultat împreună Imnul golanilor pe youtube, am vorbit despre cât de nociv este comunismul și despre libertate. Ca de obicei, întrebările și remarcile ei au fost deosebit de surprinzătoare și uneori mă trezesc fără răspuns. Sau fără unul pe care mintea ei de 9 ani și jumătate să îl înțeleagă. Îmi dau silința totuși și sper să îi rămână ceva din toate învățămintele pe care îmi doresc să i le transmit.

Apoi tot de la Biblioteca prichindeilor am luat Epoca mea de Aur și Goodbye, Ceaușescu!.

Cel mai mult dintre astea trei mi-a plăcut Epoca. O poveste atât de cunoscută de fiecare dintre noi care am mai prins bucățele de comunism, sechele și comportamente pe care le recunoaștem și care, din păcate, se mai perpetuează.
Două lucruri m-au scos din sărite și nu cred că am reușit să o fac pe Ada să înțeleagă de ce pentru părinții mamei era mai importantă părerea celor din jur decât sănătatea fiicei lor sau de ce doctorul acela a trebuit să fie plătit ca să aibă grijă de băiețel. M-am ambalat puțin și i-am spus că în Germania așa ceva nu există și că pentru noi ea va fi pe primul loc, în nici un caz părerea altora despre ea sau despre noi. Gura lumii e ultimul lucru la care ne gândim și aici și în România și oriunde.

Goodbye, Ceaușescu! o luasem inițial pentru mine, că știam că nu e pentru copii. Însă ea a fost curioasă așa că am citit-o pentru amândouă. Mie mi s-au completat multe goluri din istoria națională, iar ea a aflat o grămadă de lucruri. Ne-a luat mult mai mult să o terminăm pentru că discuțiile au fost mai lungi, întrebările mai multe, dar nu îmi pare rău.

Ce o ține minte din tot ce am citit nu am de unde să știu, însă nu mă bazez pe școală că o va învăța despre comunism așa cum a fost el simțit în România și pe care mulți tineri votanți AUR nu îl cunosc și nu știu ce a însemnat. Întunericul, frigul, foamea, opresiunea, violența. Aveam doar 6 ani la Revoluție, dar îmi amintesc serile petrecute la lumina lumânării, frigul, teamă părinților mei, lipsa mâncării și insistențele mamei mele să nu fac mofturi când îmi punea ceva în farfurie, că altceva nu avea să îmi dea. Și i le-am povestit pe toate Adei.