Mont Saint-Michel (2023)

Foarte telegrafic, ca pe Instagram, despre o dorință împlinită.

Împreună cu stâncile de la Etretat, Mont Saint-Michel a fost unul dintre motivele principale ale vacanței noastre în Franța. Am visat demult la el, însă din România părea așa departe și atât de complicat sau pur și simplu incomod de ajuns până la el. Dar din Germania era mai fezabil și când am plănuit vacanța asta, era o prioritate. Îl văzuserăm de pe austostrada în drum spre Saint Malo, când era doar o nălucă de câțiva milimetri.

Însă când l-am văzut tot mai aproape din mașină și apoi din autobuzul care ne-a dus până la poalele lui, așteptările ne-au fost răsplătite. E unic și inimitabil. Cel puțin de afară și de prin curțile lui de piatră. Interiorul, însă… e doar piatră, câteva bijuterii reprezentative, multe scări, săli imense și goale și cam atât. Nu mă așteptăm să fie mobilă, însă nici chiar gol nu credeam că e. Străduțele înguste și scările care ba urcau, ba coborau sunt simpatice, magazinele și restaurantele sunt îmbietoare până te apropii de lista de prețuri.

Însă imaginea insulei înconjurată de apă, sau oamenii care mișună pe nisip sau cu picioarele în nămolul lăsat în urmă de maree sunt ceva ce nu vezi în fiecare zi.