Ada, recrutată de un club sportiv – articol cu lacrimi

Săptămâna trecută s-a întâmplat ceva ce eu am văzut doar în filme. În cei aproape 9 ani de când trăim în Germania nu am auzit pe nimeni vorbind despre asta și nici din România nu au venit vești că se practică. În România știam că, pentru a face parte dintr-un club sportiv, părinții își duc copiii să îi înscrie, nu vine clubul la copii să îi recruteze. L-am întrebat pe Sotz cum a fost pentru el când a făcut înot de performanță și mi-a spus că au venit oamenii de la bazin, i-au băgat pe toți în autocar și i-au dus să înoate, triindu-se natural. Dar nu un club sportiv. Pentru că asta s-a întâmplat la școala Adei.

Marțea trecută, când am ajuns acasă, Ada sărea ca o minge în jurul meu, entuziasmată să îmi spună ceva. Nu că săriturile ar fi neobișnuite la ea, însă germana și româna se încurcau în jumătăți de frază și nu înțelegeam aproape nimic din ce voia să îmi spună. Puțin am priceput, însă mi-a spus că am primit o scrisoare și că a fost aleasă și că vrea și OMG… abia m-am descălțat că a trebuit să citesc scrisoarea. Se întâmplase că un club de caiac-canoe de la noi din zonă venise să recruteze copii din clasele a IV-a până într-a VI-a. În scrisoare se spunea că au fost impresionați de energia și capacitatea sportivă a copilului nostru și că ne invită sâmbătă, pe 21 septembrie la un antrenament de probă. Dacă venim să trimitem un mail dnei. U. Am verificat calendarul să vedem dacă e ceva de anulat și am trimis emailul.

Sâmbătă la ora 9:30 eram toți în fața Clubului Sportiv SCBG  așteptând să vină și ceilalți copii selectați din clasa Adei, însă au mai venit doar trei: o prietenă de a ei și doi băieți. Ceilalți nu fuseseră interesați sau erau deja înscriși la alte sporturi. Copiii au fost împărțiți în 3 grupe și au fost duși la încălzire. Noi părinții am rămas cu unul dintre antrenori care am aflat că e ‘doar’ antrenor național, spre deosebire de nu știu cine care e antrenor olimpic. Ne-a povestit despre istoria clubului, despre reușitele celor care s-au antrenat acolo, însă atenția mea fusese furată de Ada care părea că nu se distrează prea tare vâslind în apa de pe ponton. Tot entuziasmul meu de la început se scufunda (că nu am simțit niciodată expresia ‘my heart sank’ așa cum am simțit-o atunci). O cunosc și știam că îi e greu și că la prima dovadă de greutate ar cam renunța. Încercam să fiu atentă la tot ce povestea domnul acolo, la cealaltă mamă din clasă cu care eram și care dădea pe afară de impresionată ce era (ca aparent nici ea nu știa ce avem lângă casă). Nu mă gândeam decât că nu îi va da acestui sport nici o șansă și deveneam furioasă pe toate cursurile de balet și dans care nu erau decât joacă, nimic serios, cu minim de presiune și disciplină. Și eram și ușor dezamăgită că nu e puțin mai ambițioasă, mai ales când o asemenea oportunitate sare de nicăieri. Când am pornit să vizităm camerele de antrenament, ne-am intersectat și am văzut-o stând ca un ghiocel, însă tot ne-a zâmbit. Apoi în sala de forță, făcea niște flotări inverse (gen: se ținea cu mâinile de bară și își trăgea corpul în sus, înțepenit ca la flotare, în loc să se ridice în aceeași poziție de jos), dar acolo părea mai veselă. I-am împărtășit și Sotzului temerile mele, că el nu luase parte la explicațiile antrenorului, ci a privit-o vâslind de pe ponton.

Și apoi a venit ACEL moment în care s-a urcat într-o bărcuță, singură pe apă. Noi eram din nou la discuții, soțul tot pe lângă ponton, și nu mai prea eram curioasă ce zice nenea că eram atentă la ea. Dar am prins informația că ne costă doar 12 euro pe lună taxa de membru și că antrenamentul e o dată, maxim de două ori pe săptămână și copiii pot veni când vor. Iar din prima parte a discuției am reținut că antrenamentul presupune gimnastică, înot, alergare, exerciții de forță și altele pe lângă antrenamentul cu canoe-le*. Că se vor organiza concursuri periodice, fie în cadrul clubului, fie pe oraș sau regionale. Că vor fi și cantonamente în vacanțele școlare și ni s-a explicat în cât timp vor atinge copiii anumite praguri, gen ce ambarcațiune vor putea conduce singuri și în cât timp.

Când s-a terminat cu discuțiile m-am dus și eu pe lângă ponton să observ ce face copilul. Se cam învârtea pe loc pentru că în loc să alterneze vâslitul, ea dădea de două ori pe o parte și de două pe cealaltă, deci înaintare deloc. De pe margine, voluntarii clubului îi dădeau indicații, dar ori nu auzea și era prea concentrată, ori ignora. La un moment dat o fetiță s-a răsturnat cu bărcuța, însă a fost atât de descurcăreață că a ieșit din apă râzând. Când a ieșit în larg, Ada s-a îndepărtat destul de mult de ponton, o vedeam că e terminată fizic și psihic, intuiam că îi vine să plângă și că mai bine s-ar arunca în apă decât să mai vâslească. Mai erau doar ea și un coleg de al ei de clasă în apă și când eu m-am dus mai aproape de ea să îi spun ce să facă, până să ajung, s-a îndepărtat cumva de ponton… Am plecat pentru că știam că nu are nevoie de mine să îi spun ce să facă. Mă durea sufletul și știam exact prin ce trece. Până la urmă a ieșit ultima din apă, adusă la mal cu ajutorul unei bărci cu motor… Stătea din nou ca un ghiocel în bărcuța ei și mie îmi venea să plâng pentru starea ei, dar m-am așezat pe iarbă lângă cealaltă mamă și colega Adei (care deși s-a descurcat foarte bine, se decisese că nu vrea să facă parte din club ‘că e prea greu’) să o aștept pe ea să vină la mine.

Colega ei s-a dus după ea, și a venit la mine, mi s-a așezat între picioare și în brațe ca un pui în cuib și am lăsat-o să își plângă toate lacrimile, toată dezamăgirea și toată frustrarea. Nu avea rost să scot nici un cuvânt și n-am făcut-o. Când Sotzu’ a sugerat să plecăm că am rămas ultimii, am întrebat-o dacă e pregătită, a zis că nu încă, am mai stat un minut și a spus că putem pleca. Nu mai era nimeni pe care să salutăm și ne-am dus în liniște către stația de tramvai. Din greșeală, mă scăpasem și divulgasem o surpriză că vine la noi una dintre cele mai bune prietene ale ei și iar a început să plângă. Ar fi preferat să fie surpriză, că n-a mai avut una demult. I-am cerut scuze și i-am spus că atunci când e pregătită mi-ar plăcea să vorbim despre ce s-a întâmplat la antrenament. Aveam de așteptat 9 minute până venea tramvaiul și pădurea ce ne desparte de casă era foarte îmbietoare, așa că i-am propus să facem o plimbare scurtă.

Am lăsat-o pe ea să îmi spună ce are pe suflet, ca mai apoi să adaug și eu ceva. Mi-a spus că i-a fost foarte frică să fie singură în barcă pe apă, că nu i-a plăcut că ne-am tot învârtit pe mal pe lângă ea și că e foarte greu să vâslești. Și că nu știa cum să facă pentru că nimeni nu i-a spus cum. Când a terminat i-am spus că noi voiam să ne uităm la ea și de asta tot dădeam târcoale și când m-am dus mai aproape de ponton și ea ‘a fugit’ voiam doar să o ajut și să îi spun cum să facă să nu se mai învârtă pe loc și să înainteze. Nu știam că asta o supăra. Apoi i-am spus că știam că îi e frică și că e normal, știam că îi e greu pentru că ușor nu poate fi nimic din prima și, mai ales, fără condiția fizică necesară, dar dacă privești și cealaltă parte: “AI FOST SINGURĂ PE APA ÎNTR-O BARCĂ și te-ai descurcat! Cât de cool e asta?! Nici nu știai că poți să faci asta. ” Părea că începe să vadă lucrurile din altă perspectivă și apoi pe mine m-a luat sentimentalismul.

Cu lacrimile adunându-mi-se în gât i-am spus că ce i se întâmplă ei atunci era de neconceput când am fost eu mică. Și cred că nici acum nu se întâmplă așa ceva în România. Până am ajuns să îi spun cât de mândră sunt de ea și cât de mândră ar trebui să fie ea de ea însăși deja plângeam. Să fie mândră pentru că niște antrenori naționali au considerat că e potrivită pentru sportul ăsta, că vor să îi dea o șansă și ar fi păcat să nu profite de ea. Chiar dacă doar încearcă și nu ajunge să câștige medalii, cineva are încredere că ea poate să facă asta, că e dotată cu ceva ce ar putea face din ea o sportivă de performanță și că noi suntem atât de mândri de ea și numai pentru simplul fapt că a fost recrutată. (A vrut să îi explic ce înseamnă ‘recrutată’, dar am scurtat discuțiile înlocuind cu ‘aleasă’ și am trecut mai departe). Când m-a văzut că plâng în pădure, avea ochii cât cepele că nu înțelegea ce mi se întâmplă. În drum către stație, încă plângeam, ea se oprise și cred că se și liniștise. Rumega situația altfel și nu e prima oară când îi spusesem că nimic nu e ușor din prima și aveam destule exemple pe care să i le înșir din propria ei experiență. Dar nu a fost nevoie pentru că a venit tramvaiul și eu tot facem eforturi să-mi opresc lacrimile.

Am fost foarte impresionată de tot ce am văzut și auzit și deși nu-s eu prea mult cu sporturile și canoe-le nu a fost nici măcar un gând îndepărtat, recunosc că mi-ar plăcea să o văd pe apă, determinată și concentrată pe dorința de a fi bună la asta. I-am mai spus că norocul pe care îl are să locuim în zona lacului nu îl au toți copiii, pentru că recrutarea nu s-a făcut decât în cele două școli din jur, iar de la ea din clasă au fost aleși maxim 10 copii, iar ea era printre ei. Știu că i-am gâdilat orgoliul de Leu și am făcut-o intenționat pentru că urăsc renunțarea fără a încerca. Dacă nu ar fi fost entuziasmată când au venit la școală, dacă nu știam că e bucuroasă de oportunitate, nu aș fi insistat și aș fi înțeles că nu o interesează. Însă nu vreau să renunțe la primul semn de greutate că viața nu merge întotdeauna lin. Și consider că sportul, deși nu l-am practicat niciodată susținut, te echipează cu o disciplină și valori pe care nu le poți lua de altundeva.

Ajunși acasă, am lăsat-o în pace să facă ce vrea și duminică, când am primit emailul cu informațiile despre zilele de antrenament, am întrebat-o ce preferă. Antrenamentele sunt maxim două pe săptămână timp de o oră și jumătate, dar poate merge și doar o dată dacă vrea. Părea entuziasmată din nou și cred că îmbărbătarea a funcționat. Ada nu e people pleaser și dacă nu vrea ceva, nu face și spune asta sus și tare. Nu aș încuraja-o niciodată să facă ceva împotriva voinței ei, cel puțin nu ceva de genul ăsta. Sunt foarte curioasă de cum va decurge și unde va duce această oportunitate.

_________________________________________
* trebuie să fac o precizare pentru că eu habar nu aveam care e diferența între caiac și canoe și canotaj. Așa că am căutat traducerea cuvântului ‘Canadier’ în română și m-a dus la canoe. Și pentru că Ada s-a antrenat într-o poziție pe care îmi aduceam aminte vag că am mai văzut-o la TV, eram curioasă cum îi spune sportului. Și Wikipedia m-a luminat că e canoe.