O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții

Autor: Mark Haddon
Titlu original: The Curious Incident of the Dog in the Night Time
Traducere: Constantin Dumitru-Palcus (Editura Trei), citită în engleză
Naționalitate: englez
Gen: dramă
Anul apariției: 2003
Nr. pagini: 226
Ecranizare:
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 4/5

Dacă nu mi-aș fi pus pe lista de lecturi de anul ăsta o carte despre un animal, probabil că rândul acestei cărți n-ar fi venit acum. Judecând, însă, cartea după titlu și neștiind mare lucru despre subiect, aveam să aflu că animalul pe care îl presupuneam a fi personajul principal n-a fost decât pretextul unei povești cu un băiat care suferă de o afecțiune nenumită, dar cititorii oscilează între autism și sindromul Asperger.

Spun că oscilează pentru că Mark Haddon n-a binevoit să clarifice aspectul ăsta, ba mai mult, printr-o declarație de pe blogul personal, adâncește și mai mult misterul spunând:

“Curious Incident is not a book about Asperger’s….if anything it’s a novel about difference, about being an outsider, about seeing the world in a surprising and revealing way. The book is not specifically about any specific disorder.”

Și a adăugat că el nu e expert în niciuna dintre afecțiunile astea. M-a supărat tare declarația asta din mai multe motive. Odată pentru că spunând așa ceva îi poate face pe cititori sa nu aiba încredere în ce spui, a doua oară pentru că pare că scrii niște chestii pe care nu ți le asumi, poate te și ascunzi în spatele faptului că e „doar o carte”, a treia oară pentru că îl numești pe Christopher peste tot în carte „special”, îi descrii cu lux de amănunte raționamentele și comportamentul, dar te ferești să pui o etichetă. Și că veni vorba de etichete, știu că s-ar putea să intru într-o polemică din cauza dorinței mei ca autorul sa fi spus lucrurilor pe nume și vreau să clarific încă de la început că voiam o etichetă doar pentru a putea încadra mai bine boala de care suferă Christopher și să mă documentez mai mult. Eu am presupus că e autism, alții scriu în recenzii că e Asperger. Chiar dacă sunt similarități, sigur sunt diferite și mi-ar fi plăcut să pot pune degetul să înțeleg mai bine. Așa, bâjbâi și nu sunt sigură pe cunoștințele pe care le-am dobândit citind cartea.

În fine. Dincolo de asta, deși am rămas cu frustrarea asta, cartea mi-a plăcut. Haddon intră foarte bine în mintea lui Christopher, descrie cu lux de amănunte firul rațional și te ajută să înțelegi cum funcționează o minte foarte logică. Urmează spoilere, pe care mă străduiesc să le ascund, dar citiți pe propria răspundere 🙂

Christopher are 15 ani și începe povestea cu misterul morții câinelui vecinei, despre care vrea să scrie o carte. Așa l-a sfătuit îngrijitoarea lui de la școala specială. Christopher trăiește cu tatăl lui pentru că doar cu câteva luni în urmă rămăsese fără mamă. Preocupat de moartea câinelui, care se dovedește a fi fost omorât, începe o anchetă pentru a descoperi făptașul. Tatăl îi interzice, dar evitând să mintă (e incapabil de așa ceva), Christopher continuă să sape și află de la o vecină că mama lui și soțul femeii cu câinele omorât au fost amanți. Nu e afectat în nici un fel de știrea asta, pentru că fiind foarte rațional și logic, Christopher nu judecă emoțional.

Despre toate întâlnirile și toți oamenii pe care îi întâlnește, dar și despre raționamentele lui, Christopher scrie în cartea lui, care seamănă mai mult a jurnal decât a roman polițist. Într-o zi, tatăl îl găsește, îl citește și îl confruntă pe băiat, după care îl aruncă la gunoi și îi spune să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. Christopher își dă seama că tatăl lui a luat caietul din gunoi și începe să-l caute prin casă.

[spoiler] Îl găsește, dar odată cu el găsește și niște scrisori care îi erau adresate și erau scrise de mama lui. Citește una-două și nu înțelege prea bine ce citește, mai ales că la data scrisă pe scrisoare, mama lui trebuia să fie moartă, conform spuselor tatălui lui. Mama își cere scuze, îi dă explicații cum că n-a mai suportat situația și a plecat. I-a părăsit și pe tatăl lui și pe el.[/spoiler]

Noua descoperire îl traumatizează atât de tare încât tatăl îl găsește în dormitorul lui, aproape înecat în propria vomă și cu scrisorile în jur. Christopher nu poate concepe minciuna pe care i-a spus-o tatăl, iar acesta, pentru a-și ispăși pedeapsa îi spune și cine l-a ucis pe Wellington (câinele). După aceste două dezvăluiri, Christopher are un singur gând: să plece din casa lui.

[spoiler] Cum n-are unde altundeva să se ducă, se hotărășhte să meargă la mama lui la Londra, deși ea îl părăsise pentru că îi era greu să aibă grija de el și să duca o viață cu un copil cu o asemenea afecțiune. [/spoiler]

Drumul până la Londra e incredibil de dificil, atât din cauza fricii de oameni, a ororii de a fi atins, cât și din cauza faptului că nu înțelege ce i se spune, nu pricepe glumele, subtilitățile de limbaj, ia totul ad literam. Iar oamenii care-i ies în cale nu știu ce problemă are el și cum să se comporte în preajma lui. Îi ia prea mult să ajungă la destinație, iar toată călătoria e și mai lungă pentru că suntem martori la angoasa prin care trece, la trucurile de care se folosește pentru a se calma, la neînțelegerea celor din jur, de fapt la incapacitatea de a ne pune în locul unui om cu o asemenea afecțiune. Recunosc că pe alocuri mi-ar fi venit să-l zgâlțâi un pic de umeri, dar mi-am revenit când mi-am adus aminte că n-am de unde ști cum și ce e în mintea și sufletul unui copil cu o asemenea afecțiune. Iar Haddon, deși se ferește de etichete, chiar face treabă bună în a explica.

Am scris o grămadă și parcă tot n-am scris destul. Nu-i o carte lungă, dar poți vorbi zile în șir despre ea, despre fiecare personaj, despre relația parinților, fie unul cu altul, fie cu copilul lor, despre relația cu vecinii de pe stradă, despre relația lui Christopher cu cei de la școala specială, fie copii, fie educatori, dar cel mai mult despre felul în care gândește el și cum își așează lucrurile astfel încât lumea să aibă sens și să nu se simtă bombardat.

Cred că e incredibil de obositor și înspăimântător să fii altfel într-o lume pe care n-o înțelegi. Să nu pricepi glumele, sarcasmul, jocurile de cuvinte, metaforele, să nu ai sentimente de dragoste, dar să faci lucrurile pentru că știi că așa trebuie făcute, să vrei să faci lucrurile atunci când au fost programate și să nu înduri schimbările, să îți trăiești toată viața după un tipar cunoscut, să nu suporți anumite culori, să ai o gramadă de manii. E chinuitor doar să te gândești la asta, darămite să trăiești așa.

I-am dat 4 stele, deși cred foarte bine că aș fi putut rămâne la 3,5. Ceva la cartea asta nu mi-a plăcut și nu vreau nici în ruptul capului să recunosc că s-ar putea să fie egoismul meu.