Salman Rushdie a treia oară la Berlin

Am scris și o repet de câte ori va fi nevoie. Iubesc Berlinul în primul rând pentru ce îmi oferă din punct de vedere cultural. E un privilegiu imens să aud scriitorii vorbind despre cărți care au devenit deja sau vor deveni clasice. Gândindu-mă la misterul în care e învăluit Shakespeare, de exemplu, și la cât de puține lucruri știm despre el sau viața lui, să îi auzim și vedem pe cei ale căror cărți le iubim e fantastic. Cu atât mai mult în cazul lui Rushdie pe care am fost la un pas să îl pierdem. Însă, așa cum spune el însuși, a avut noroc și continuă să scrie.

Săptămâna trecută a venit la Berlin pentru a vorbi despre ultima sa carte, Cuțitul, o carte despre moarte și viață, ură și iubire. Eu nu am citit-o încă, dar e bineînțeles pe listă așteptându-mă. Am început târziu să îl citesc pe Rushdie și prima mea întâlnire cu el (și în scris în live) a fost Casa Golden (că în facultate m-am eschivat de la Copiii de la miezul nopții). Mi-a plăcut pe loc și sper că în viața asta să citesc tot ce a scris.

Așadar, revenind la întâlnire, am cumparat bilete imediat cum am aflat că s-au pus în vânzare și că de data asta chiar vine în persoană. Anul trecut, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură, am luat un pic de țeapă, că n-am fost atentă, n-am citit pe bilet și plină de entuziasm am ajuns la o întâlnire cu el, doar ca să aflu abia la fața locului că era una virtuală. A fost bună și aia, m-aș fi dus și la asta dacă era tot virtuală, însă am verificat de mai multe ori dacă va fi în fața mea ca să evit dezamăgirea.

Din cauza a ce s-a întâmplat în State când a fost înjunghiat, măsurile de precauție și securitate au fost drastice. La cumpărarea biletelor trebuia să ne dăm numele complet, plus ziua de naștere, iar la sosire trebuia să avem asupra noastră și un document de identitate. Am fost sfătuiți să venim din timp pentru că fiind o întâlnire transmisă live la radio va trebui să fim în sală până la 18:45, să nu venim cu ghiozdane sau papornițe, iar la intrare am fost controlați corporal și în orice poșetă adusesem cu noi.

O altă bucurie de-a mea a fost și moderatorul Thomas Böhm, pe care l-am mai văzut moderând și alte întâlniri, iar întrebările lui au fost mereu istețe și îndrăznețe. Plus simțul umorului și lejeritatea comportamentului lui. Ca la orice eveniment de genul s-a și citit, de 4 ori chiar, ușor spre plictisul meu (pentru că mi se pare o pierdere de timp, care ar putea fi folosit pentru mai multă interacțiune cu autorul. Cartea mi-o citesc singură), însă n-a fost așa rău pentru că mi-am făcut o idee despre carte și sunt convinsă că o să îmi placă.

La 76 de ani, după un atentat care l-a lăsat fără un ochi și care îi putea afecta nu doar starea de spirit cât și mintea, Salman Rushdie e în forma perfectă, mereu dispus să facă haz de necaz, mereu cu cuvintele la el. Cine vrea să urmărească înregistrarea video o găsește aici, întâlnirea a fost în engleză și germană, iar peste lectură puteți sări. Dacă vreți să o faceți aceștia sunt timpii: prima de la minutul 8:45 la 23:07, a doua de la minutul 35:15 până la 40:10 (după care povestește puțin despre relația cu soția lui), a treia de la minutul 54:34 până la 59:30, iar a patra de la 1:12:30 până la 1:18:30. Voi scrie totuși despre ce s-a vorbit, ca să îmi rămână aici în caz că înregistrarea dispare, dar și pentru cei care nu înțeleg engleza sau germana.

Alături de scriitor a fost și soția lui, Rachel Eliza Griffiths, și traducătorul cărților lui în germană. S-a vorbit mult despre soția lui Rushdie și despre cât l-a ajutat cu recuperarea, cât de traumatizant i-a fost și câtă dragoste pentru ea a pus el în cartea asta.

În aproape toate cărțile lui, fantasticul și miraculosul se împletesc și moderatoarea Marie Kaiser remarcă cât de miraculoasă și fantastică e prezența lui în sală.

“Dacă îți petreci viața inventând povești care conțin miracole, poate una dintre ele se scurge din ficțiune și ajunge în lumea faptelor”

Cuțitul e o carte ca nici alta a lui Rushdie, iar faptul că a trecut prin această experiență soră cu moartea și apoi a scris despre ea, Kaiser întreabă: “Nu ne demonstrează asta că literatura poate realiza orice?” Iar el răspunde:

“Trebuie să treci prin mult rahat ca să scrii o carte bună.”

În urma unei întâmplări ca aceasta, lumea s-ar fi așteptat și ar fi înțeles dacă nu ar mai fi dorit să iasă în public. Explicația lui e că atunci când Orașul Victoriei a fost publicat, el n-a putut să îl promoveze și să vorbească despre roman. Ca scriitor, își petrece viața singur într-o cameră și din când în când își poate întâlni cititorii, iar odată cu ultima carte își ia înapoi plăcerea de a-și întâlni publicul “invizibil” (pentru că nu ne putea vedea, doar auzi).

Și vorbind despre întâlniri, însă private, îi povestește lui Böhm despre una din întâlnirile cu Günther Grass, tot aici în Berlin. Aceasta a avut loc la puțin timp după reunificarea Germaniei, iar Grass îi spune cu lacrimi în ochi: “Nu credeam că voi mai putea face asta din nou”, și cu ocazia atentatului asupra lui, Rushdie și-a amintit acest moment. Dar, observa Böhm, nu e aceeași întâlnire despre care vorbește în Cuțitul.

Încă din 1989 de când fatwa* emisă de Ayatollahul Khomeini oferea o recompensa oricui l-ar fi ucis, Rushdie se gândea că i se poate întâmpla oricând să fie atacat sau chiar omorât. Și-a imaginat de multe ori cum ar fi dacă, însă la un moment dat s-a oprit pentru că totul decurgea normal și mult mai bine. Iar ca acest lucru să se întâmple la atât de mulți ani distanță e șocant. Credea că lumea uitase și în SUA era în siguranță. Își numește atacatorul ‘călător în timp’ pentru că vine din trecut, un moment adus parcă printr-un portal temporal. Pe lângă acest apelativ, îl mai numește și ‘tânărul cu un cuțit’, iar Böhm vrea să știe de ce insista pe tinerețea lui. Rushdie spune că atacatorul nici măcar nu se născuse când fatwa a fost emisă. Nici măcar nu putea da un răspuns la întrebarea ‘de ce l-ai atacat?’, nu se documentase deloc cu privire la toată nebunia și nici măcar nu îi citise Versetele. Citise vreo doua pagini, nimeni nu știe din ce carte, se uitase le niște clipuri pe youtube, însă în afară de asta nimic. A fost de ajuns să îl facă să recurgă la crimă.

“Dacă scriu un personaj atât de puțin motivat, editura va spune: ‘Nu e destul de bun’”

Nu menționează niciunde în carte cum îl cheamă și spune că nu i-a dorit numele în cartea lui. Îl numește asasin, atacator, chiar și “asshole”, dar totuși îi acordă prima literă a alfabetului. De ce? “Cred că cititorii știu de la ce vine litera A.” Mai târziu în interviu povestește că voia să îl facă un personaj coerent, care ar fi putut face ce a făcut el. S-a gândit să îl întâlnească dar era foarte puțin probabil ca acesta să se deschidă în fața lui și să afle ceva interesant, așa că mai bine să îl inventeze. Și acum îi aparține lui pentru că e personajul lui. Asta a câștigat scriind despre el. Și-a dorit să dețină controlul narativei, să spună el povestea atacatorului.

Rushdie mai spune că nu doar titlul e ‘Cuțitul’, ci cartea în sine e ‘cuțitul’. Dorindu-și o răzbunare sau un drept la replică, scrisul era singura armă pe care o putea mânui, și astfel ea îi poate deveni cuțit. Însă mai târziu în interviu aflăm că acest răspuns este, de fapt, și o poveste de dragoste. O declarație a soției lui pentru el și a lui pentru soția lui. N-a vrut să scrie o carte doar despre atac că așa ar fi fost scurtă de 10 pagini, a vrut mai degrabă să conțină mai mult. Pe de o parte era violența și ura, care aproape l-au omorât, însă dragostea și îngrijirea a fost ceea ce l-a salvat.

Un alt cuvânt supus discuției este ‘intimitate’. Cuvânt pe care îl folosește când spune că durata atacului, 27 de secunde, au fost 27 de secunde de intimitate între el si atacator. Spre deosebire de o împușcătură, atacul cu cuțitul e foarte de aproape. Mai mult, atacatorul se urcase pe el, când era căzut la pământ și continua să înjunghie. Iar 27 de secunde e un timp foarte lung când cineva te înjunghie de 15 ori.

Pentru că soția lui i-a interzis să se uite în oglindă după atac timp de multe săptămâni, a ajuns la concluzia că a fost o decizie inteligentă pentru că altfel toată dorința de a lupta și de continua tratamentele ar fi fost puse în pericol. Au documentat zilnic progresul fizic al vindecării, însă fotografiile tot l-au șocat când și-a văzut chipul desfigurat. În plus, cel mai frumos lucru pe care îl putea face soția lui pentru el a fost să fie mereu prezenta și să nu îi arate durerea ei. Iar când au ajuns acasă și ea a spus: “Soțul meu e acasă”, abia atunci a înțeles el cât de adâncă i-a fost durerea.

Documentarea întregului proces de vindecare o explică glumind: “Dacă eu am trecut prin toate astea, să treceți și voi, citind”. Plus că totul a fost dramatic și tuturor ne place o dramă, în special când se termină cu bine. Și-a dorit ca oamenii să înțeleagă prin ce a trecut, să ne ia în aceasta călătorie cu el.

Vorbind despre supranatural, miracole și premoniții, moderatoarea aduce în discuție un coșmar pe care îl avuse cu câteva zile înainte de atac, ceva cu un gladiator care îl ataca cu o suliță, și scoaterea ochilor eroinei din Orașul Victoriei. Îl întreabă dacă nu îl sperie propriile premoniții. Spune că visul chiar l-a pus pe gânduri, însă nu ne conducem viețile ținând cont de vise urâte. Nu crede în miracole, însă crede în noroc. Toate rănile lui puteau să îl omoare dacă erau câțiva milimetri mai departe. Crede în miracolul științei și al medicinei, al talentului chirurgilor. Și rămânând la același subiect, Böhm remarcă titlurile celor două părți ale cărții: Îngerul morții și Îngerul vieții. “De unde atâția îngeri, dacă te declari ateu?” îl întreabă moderatorul. Iar Rushdie spune că ei, cei din această breasla le numesc metafore. Și Böhm plusează: “Pentru ce?” “Pentru forțe pe care nu le putem explica.” (delicios moment)

Despre contradicție (deși ateu, crede în miracolul vieții lui) și despre libertatea de exprimare spune așa:

“Trăim în vremuri în care trebuie să ne definim printr-un singur lucru: “evreu” sau “negru” sau “homosexual”. Dar fiecare scriitor știe că dacă creezi un personaj cu o singură trăsătură, e un personaj prost, nu e viu. Oamenii nu sunt așa, suntem plini de contradicții, suntem la plural, nu la singular. Romanul ne învață că această definiție îngustă e falsă. Când ai o viziune plurală e mai ușor să găsești teren comun cu mai mulți oameni. Ca scriitor știi că ăsta e adevărul naturii umane.”

Metamorfoză și identitate – legat tot de Versetele satanice, spune că în viața lui au fost anume momente importante, gen mutările în Anglia sau în America. Întrebarea care se ridică e ce s-ar fi întâmplat dacă luai calea pe care nu ai luat-o. De asta puterea metamorfozei e atât de puternică. Toți experimentăm momente de schimbare radicală în viețile noastre fără de care nu am fi ce suntem în acest moment.

You have to find life. It’s right outside the door, you just have to go out and get it.

Dacă te întâlnești cu moartea, ai o perspectivă diferită asupra vieții. Ai fost pe punctul de a o pierde. Ce noroc că încă ai șansa să mai trăiești.

Seara s-a încheiat cu șampanie.

Pe BBC exista un documentar făcut despre atentat.

___________________________________
* fatwa a fost emisă pentru că musulmanii au simțit că prin însuși titlul cărții, Versetele satanice, sugera că Coranul era lucrul Diavolului. În 1989, fatwa le ordona musulmanilor să îl ucidă pe Rushdie și Ayatollahul Saneii a oferit în 2003 o recompensa de 3 milioane de dolari pentru asta. Câțiva traducători au fost uciși sau răniți și protestele împotriva cărții nu au încetat niciodată. Cartea a fost interzisă în India, Bangladesh, Sudan, Africa de Sud, Sri Lanka, Kenia, Thailanda, Tanzania, Indonezia, Singapore și Venezuela că urmare a reacției violente a grupurilor islamice și musulmane. Au avut loc bombardament în SUA și Regatul Unit. Mai multe aici.