Alain de Botton la Festivalul Internațional de Literatură de la Berlin

M-am decis să merg totuși să-l văd pe Alain de Botton, după ce toată sâmbăta trecută am crezut că mor de durere de stomac. M-am târât totuși până la mama naibii și nu regret că am făcut-o.

Am avut senzația că am ajuns la un stand-up comedy și nu la un discurs despre literatură, pentru că, spre uimirea mea, care nu-s fană și nu-l urmăresc pe YouTube, am descoperit că Alain de Botton are foarte, foarte mult umor. Și pe lângă asta, îi turuie gura de zici că are o cheiță la spate și nu se poate opri decât să asculte întrebarea. Am înțeles că discursul lui a curs liber și nu s-a oprit din vorbit nici la aplauze, dar mi-am dat seama că asta e starea și firea lui atunci când moderatorul i-a pus întrebări. Nu știu dacă le știa dinainte și s-a pregătit, însă a vorbit de parcă ar fi citit de pe prompter. Mi se pare fascinant cum unii oameni pot fi atât de coerenți în monoloage care durează aproape o oră, să nu se repete, să nu ăăă-ie, să nu sară de la o idee la alta fără să o termine pe precedenta.

Și-a început discursul spunând că n-o să vorbească despre ultima lui carte (The Course of Love), ci despre ideile care stau la baza ei. După care ne-a întrebat dacă e cineva în public care e căsătorit și încă fericit. A fost pretextul de a porni discuția despre căsătorie și romantism. Despre cum în secolele trecute nimeni nu se căsătorea din dragoste, ci din motive financiare, alianțe etc. După care a venit romantismul peste ei și totul a căpătat o altă perspectivă. Perspectivă pe care de Botton și-a alocat jumătate de oră s-o dărâme.

Ne-a spus că romantismul insistă că fiecare dintre noi va găsi la un moment dat pe cineva și asta se va întâmpla din pur instinct. Vom ști pe loc că el/ea e alesul/aleasa. Apoi, romantismul mai spune că dragostea e veșnică, până când moartea ne va despărți. Problema era că romanticii mureau de tineri. Romanticii aveau, de asemenea, foarte mult timp liber. Mai nimeni nu lucra, toți aveau vreme să iubească în secret sau pe față, să scrie scrisori, să se plimbe, să curteze.

După înșirat trăsăturile generale ale romantismului, ne-a spus și ce-i greșit cu el. Conform studiilor, și practicii de asemenea, ochelarii roz cad după vreo 3 luni de relație, adică atunci când ne dăm arama pe față și nu mai încercăm așa mult să impresionăm persoana iubită. Când încep să ne iasă defectele la suprafață și să ne dovedim a fi niște nebuni. Pentru că da, toți suntem nebuni. Iar Alain de Botton propune ca întrebare de spart gheața la o primă întâlnire să fie: „How are you crazy?” Mai pe românește, care ți-s piticii de pe creier?

A mai spus și că în dragoste, avem nevoie de o anumită cantitate de suferință. Adică dacă dragostea respectivă nu ne face să plângem un pic sau măcar să ne doară sufletul din când în când… nu-i ceea ce vrem.

Și m-am oprit cu notatul ideilor, după vreo 10 minute cât am scris întruna și mi-am dat seama că nu pot s-o țin așa o oră întreagă, la debitul verbal al omului. Înainte să mă opresc însă, am mai notat că dacă vrem să avem o relație sănătoasă, cu o iubire împlinită, să sărim peste romantici, care ne spală creierele și ne spun povești, și să ne întoarcem la grecii antici. Referirea la Platon spunea că „dragostea înseamnă educație”. Să iubești punctele tari ale persoanei dragi și să le educi pe cele slabe. Cu alte cuvinte, să comunici cu ea, să-i spui ce te supără, să încercați împreună să faceți să fie bine.

Mă rog, eu am scris ideile pe repede înainte și n-am apucat să notez și glumele dintre rânduri. Îmi pare rău că nu există niciunde o înregistrare a acestui discurs, că ar merita ascultat. Sau poate există și nu știu eu.

Mi-a plăcut Alain de Botton, și deși Arta de a călători nu m-a dat pe spate, am speranțe că On Love și The Course of Love, pe care mi le-am pus pe listă să fie peste ea.

Ah, iar n-am găsit cartea în engleză să o cumpăr, așa că m-am dus să iau autograf pe un pliant. Nu i-am mai făcut poză, că-i destul de sters scrisul, dar îl păstrez cu drag alături de cel al lui Paolo Giordano.