Festivalul de literatură românească și moldovenească de la Berlin

Da, există așa ceva și nu e la prima ediție din câte am înțeles luni seară. Iar oferta e superbă: carte, film, documentar, muzică, fotografie etc. Festivalul se numește Don’t look back!, e centrat (anul asta?) pe origini, emigrare, identitate și ideea de ‘acasă’ și se întinde pe o săptămână, de pe 26 februarie până pe 2 martie. Din păcate eu n-am participat decât luni seara, deși aveam bilet și marți. Sunt inimaginabil de obosită și nu mai voiam să trag de mine în halul asta, deși m-aș fi bucurat să îi ascult și cunosc pe cei pentru care am cumpărat bilet: Ema Stere, Andreea Răsuceanu, Radu Găvan, Cătălin Dorian Florescu, Moni Stănilă și Augustin Cupșa. Nu i-am citit încă pe nicicare, însă ar fi fost plăcut să îi întâlnesc în persoană. Nu e ca și când întâlnirile astea sunt la tot pasul și pot să îi văd oricând, însă simt că dacă nu mă odihnesc mai mult, o să colapsez din nou, că mi s-a mai întâmplat acum vreo 2 ani. Corpul a decis că e prea mult și mi-a fost atât de rău că am dormit 24 de ore doar cu pauză de toaletă. Nu mai vreau să ajung acolo.

Așadar, luni seară am vrut neapărat să o văd și să o ascult pe Tatiana Țîbuleac, să îi cer un autograf pe Vara în care mama a avut ochii verzi și să îi spun cât de mult mi-a plăcut această carte. Și tot luni am revăzut-o pe Gabriela Adameșteanu, care de data asta mi-a făcut o impresie mai bună decât prima dată când am văzut-o (si despre care văd ca nu am scris nimic). Dar să vă povestesc.

Evenimentul a fost în cea mai mare parte în germană, organizat de Literaturhaus Berlin în colaborare cu ICR Berlin și Ambasada României. Curatorul festivalului este Ricarda Ciontos, ea însăși emigrantă și actriță de succes. M-am bucurat să văd că în sală nu erau doar români, ci și germani cu adevărat interesați de cultura și literatura noastră. Mai mult de atât, moderatorul Thomas Böhm era vizibil fermecat și fericit să fie în prezența dnei Adameșteanu. Nu pot spune același lucru despre atitudinea lui față de dna Țîbuleac, căreia am avut senzația că i-a cam tăiat macaroana că nu mai apuca să îi pună întrebări. Dar mai mult despre asta mai târziu.

Deși pe flyer scria că urmă să privim un dialog între cele două autoare și moderator, au fost de fapt două discuții distincte și a fost mai bine așa pentru că în timp ce Gabriela Adameșteanu vorbea despre plecare și a nu te uita înapoi, Tatiana Țîbuleac, dimpotrivă, menționa cât de important e să o facem.

Fontana di Trevi a fost romanul potrivit pentru această discuție despre emigrare, apartenența, înstrăinare, dor și întoarcere. Pentru că încă nu am citit cartea, am înțeles din discuții că Lucreția emigrase la Roma și datorită unei moșteniri se întoarce în România după mulți ani. Cum se simte când revizitează locurile și persoanele cunoscute a fost subiectul conversației. Dna Adameșteanu nu a fost niciodată o emigrantă, însă mereu a observat fenomenul și a încercat să îl înțeleagă. S-a vorbit foarte mult despre primele generații care au fugit din țară în comunism, despre valul de emigranți de imediat după Revoluție, însă și despre miile care pleacă chiar și acum. Moderatorul a adus în discuție titlul cărții, Fontana di Trevi, care e învăluită de legenda conform căreia dacă arunci o moneda în ea, te vei întoarce cu siguranță la Roma. A întrebat dacă există așa ceva și în România, pentru că Lucreția nu mai voia să se întoarcă acolo. Mi-a plăcut răspunsul ei, redau pe scurt: “Fontana di Trevi e un produs turistic, noi în România nu ducem lipsa de turiști, problema e că nu îi putem reține pe români să nu plece.”

Și s-au încercat răspunsuri la întrebarea de ce se pleacă în masă și la un moment dat, dna Adameșteanu spune că ar trebui să îi întrebăm pe sociologi despre această migrație în masă a românilor către alte zări. Mie îmi venea să ridic mâna și să le spun că noi, emigranții, avem răspunsurile pentru care am plecat. Nu e nevoie de nici un studiu pentru că fiecare dintre noi își are propriile motive pentru autoexilul ales și le știe pe fiecare în parte. Multe sunt comune, altele sunt individuale.

Panelul dnei Tatiana Țîbuleac mi-a plăcut mai mult pentru că am rezonat cu ce avea de spus și am și citit Grădina de sticlă. Ea însăși fiind o emigrantă a oferit un punct de vedere pe care aproape toți cei din sală l-au înțeles, pentru că în diferite proporții ne-am identificat cu ce spune. Grădina de sticlă nu e despre emigrare, ci despre relația complicată dintre Lastocika și mama ei adoptivă pe fundalul comunismului moldovenesc. Cei de vârsta autoarei și cei care am trăit acele vremuri, înțelegem de ce relația e atât de toxică între ele. Pentru că ăla era stilul de parenting al anilor 1980 și majoritatea părinților nu își demonstrau iubirea prin cuvinte sau gesturi, dimpotrivă, așa cum spune autoarea, vorbind urât încercau să-i pregătească pentru lumea și viața grea în care vor crește. Revenind la comunism, a explicat de ce cel moldovenesc a fost diferit puțin față de cel românesc. Citez aproximativ: “Noi am avut destulă mâncare, nu am avut Securitate, însă ni s-a luat limba. Nu mai aveam voie să comunicăm verbal sau în scris în limba română. Și deși pare pretențios, mai ales azi când mai toți oamenii vorbesc 2-3 limbi străine, pentru noi a fost o tragedie”. Și cel mai bine a exemplificat această tragedie când i-a arătat fiului ei de 13 ani o carte cu povești din copilăria ei. O carte pe care doar și numai moldovenii o pot citi pentru că sunt cuvinte în română scrise cu litere chirilice. Nici românii, nici rușii nu pot înțelege ce scrie acolo. La momentul asta, moderatorul își pierduse răbdarea că nu prea avusese răgaz să pună întrebări și a făcut o remarcă de genul: “Bine că acuma nu mai avem problema asta cu limba” sau ceva de genul, după care a încheiat panelul.

Însă mai spun un lucru despre momentul ei: ea încurajează emigranții să se uite înapoi. Să își învețe copiii despre lumea în care au trăit părinții, despre altă realitate pe care nu o vor cunoaște niciodată. M-am regăsit foarte mult în chestia asta pentru că eu vorbesc mult de tot cu Ada despre cum a fost viața în România și copilăria mea, îi explic cât de important e să vorbească cu mine în limba română pentru că asta e limba în care simt. Și pentru că de dimineața până seara îmi tot spune că mă iubește, în română și în engleză, am întrebat-o de ce nu îmi spune și Ich liebe dich. “Na, păi pentru că simt că te iubesc mai mult în română.” Am început să plâng :))

Despre organizare … parcă e un făcut că atunci când sunt implicați românii să nu iasă bine.

• Eu am ajuns pe la 18:40 pentru panelul de la 19:15, însă două prietene erau deja de pe la 18 în sală. Între panelul la care asistau ele și cele două la care am luat și eu parte nu a fost nici o pauză. Adică vreo 3-4 ore de stat pe scaun.
• Nu a fost sesiune de Q&A, în schimb s-a pierdut enorm de mult timp cu traducerile și lecturarea din ambele cărți și în română și în germană… Nu înțeleg rostul acestor lecturi și de fiecare dată când se întâmplă să se citească… mor de ciudă că pierdem timp cu asta, când de fapt suntem acolo să îi ascultăm pe autori. Cât despre traducerea simultană… oare de ce nu se folosesc traduceri instante în căști sau pe un ecran, există deja atât de multe soluții pentru asta…
• La final, autoarele au fost abordate din toate părțile de toată lumea și cititorii făceau coadă după ele să ceară un autograf și să vorbească puțin cu ele. Vreo 5 minute ne-am învârtit din camera în camera după dna Țîbuleac, pentru că nu îi mai dădeau pace organizatorii, ambasadorii etc.
• La panelul de după dna Țîbuleac, următorului speaker nu i-au dat apă. A cerut, i s-a adus o carafă, dar pahar nu… A vorbit cât a vorbit, apoi a cerut un pahar…
• Am înțeles de la una dintre prietene că una dintre cărțile Gabrielei Adameșteanu costă 48 de euro (!!!). Efectiv nu înțeleg prețul asta când pe Amazon e 15… Nu știu ce justifică.
• Cei de la Teleleu nu au mai apucat să prezinte, din nu știu ce motive, că nu eram acolo, dar trebuiau sa fie cei care deschideau seara. Fotografiile lor erau însă expuse și explicate în 3 limbi, însă totuși, oamenii ar fi avut ceva de spus.

Nu știu cum a fost în celelalte seri, și deși sunt cârcotașă, sunt recunoscătoare că și așa cu multe sughițuri, acest festival există și ne aduce țara mai aproape.

Despre subiectul emigrării și al tuturor sentimentelor care mă încearcă pe mine va voi povesti peste două săptămâni când mă întorc din România. E un carusel de emoții care mereu dă cu mine de pământ și am nevoie să mă recompun după ce mă întorc.