O mie de corăbii – Natalie Haynes
Nu cred că am apucat să spun pe blog sau, mai bine zis, să insist cu pasiunea făcută acum 2-3 ani pentru reinterpretările mitologiei greci, însă am ajuns deja la o semi-saturație. Poate și pentru că am citit 4 cărți pe același subiect: războiul troian. Preferată e Tăcerea femeilor, urmată de Circe, Cântul lui Ahile și acum O mie de corăbii. La asta se adaugă și Mythos al lui Stephen Fry, deci am citit o grămadă pe subiect. Și văd că e un trend să iei un oarecare muritor sau semizeu și să îi închipui o poveste. Nu știu dacă mai încerc, dar nu spun ‘niciodată’, poate mă apucă nostalgia.
De O mie de corăbii m-am apucat cu impresia greșită că e reinterpretarea Iliadei povestită de Elena din Troia. Mi-ar fi plăcut varianta asta. Nu știu cine mi-a băgat ideea în cap, dar nu îi mulțumesc, pentru că a dus la o ușoară dezamăgire, în special fiindcă Elena e foarte absentă. Și dezamăgirea s-a continuat până aproape de abandon pentru că primul sfert e mult prea asemănător cu Tăcerea Femeilor. Daaar, am continuat că eram în mașină și nu aveam altceva de făcut decât să ascult. Și până la urmă a fost bine că n-am lăsat-o.
Totuși despre ce e cartea, întrebați? Despre ce s-a întâmplat după terminarea războiului, despre cum au continuat să trăiască sau să moară femeile Troiei (că bărbații fuseseră aproape toți omorâți de greci). Însă nu doar vocile văduvelor, mamelor, fiicelor și surorilor din Troia se aud, ci și a Penelopei rămasă în Ithaca, a zeițelor, a amazoanelor și a însuși muzei care pare-se l-a inspirat pe Homer: Caliope. Dintre toate aceste voci, Caliope e de departe preferata mea, având intervenții foarte scurte, sarcastice și, ultima, foarte îndârjită. Penelopa, așa cum am descoperit-o și în Circe, rămâne neînfricată, inteligentă, perseverentă, exact pe potriva unui personaj ca Ulise. Cea mai șocantă a fost povestea lui Hecuba, care își pierduse fiii în război, cu excepția unuia trimis de mic la curtea unui împărat al cărui nume deja l-am uitat. Se petrece ceva acolo demn de Red Wedding din Game of Thrones.
Ca de obicei, e o gălăgie de voci, nu doar feminine, că nu mai știi cine e soția cui, fiul sau fiica cui. Oricâte repovestiri aș citi, tot nu reușesc să țin minte toate increngăturile genealogice ale mitologiei grecești.
Ce aș avea de imputat cuiva – nu știu dacă lui Haynes sau altor autoare care au scris despre subiect sau celor care și-au exprimat părerea pe coperta a 4-a – e faptul că femeile nu au fost uitate. Nu e prima oară cand își spun poveștile. Există multe piese de teatru (Sofocle, Eschil, Euripide, Marlowe etc) în care femeile sunt personajele principale, lor li se acordă cuvântul și varianta lor o auzim. Cred că pe viitor ar trebui să le citesc pe astea.
