The Fountainhead

Autor: Ayn Rand
Titlu original: The Fountainhead
Naționalitate: rus-american
Gen: roman filosofic
Anul apariției: 1943
Nr. pagini: 720 (Centennial Edition)
Traducere: – citită în engleză
Ecranizare: The Fountainhead
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 5/5

 
Dacă n-aș fi citit Jurnalul unui adolescent timid, probabil ar fi durat ceva vreme până să aflu despre The Fountainhead. Și pentru că nu-mi mai aduceam aminte ce anume din cartea aia m-a făcut să-mi doresc să citesc și eu cartea lui Ayn Rand, am recitit pasajele unde se vorbește despre ea. Aparent a fost de ajuns că Charlie spunea că i-a plăcut foarte mult și că a stârnit discuții atât cu profesorul care i-a recomandat-o cât și cu fata de care era îndrăgostit. Nu se spune nimic despre subiect, despre personaje, despre mesajul cărții, absolut nimic. Se pare ca nu-mi trebuie multe argumente să mi se ațâțe curiozitatea.

În ciuda celor 720 de pagini am propus-o pentru clubul de lectură. Oana a abandonat-o deja, Anca pare să fie pe aceeasi frecvență cu mine, iar Corina încă nu s-a atins de ea. Pentru mine, The Fountainhead e prima carte din 2015 care primește 5 stele. Mi-am revizuit sistemul de notare și nu mai acord a cincea stea cu atât de mare lejeritate. În primul rând, trebuie să mă facă să simt multe, iar Ayn Rand a reușit din plin cu The Fountainhead.

Se poate să nu mă fi documentat eu bine, dar cred că romanul nu a fost tradus în română. Singurele referiri în acest sens le-am găsit pe acest blog, care traduce titlul cu Izvorul care tâșnește, și pe acesta care traduce (sau extrage) câteva citate din carte. Dacă a fost tradusă, rog iertare și îmi pare rău că nu există mai multe surse care să vorbească despre The Fountainhead.

Îmi doresc din suflet să vă stârnesc curiozitatea cu recenzia asta, dar mai mult de atât, îmi doresc să vă placă. Aș cere ajutorul citatelor (prea multor citate, pagini întregi de dialoguri subliniate) pe care le-am extras din carte, al personajelor pe care am ajuns să le ador într-un mod diferit față de cele din Hoțul de cărți (cartea în care mi-au plăcut absolut toate personajele), al stilului lui Ayn Rand, dar mai ales al conversațiilor între oameni deștepți, mereu cu replicile la ei. Apropos, dacă vă uitați la Suits și vă gâdilă dialogurile savuroase din serial, ei, The Fountainhead e cam cu 2-3 niveluri peste.

E destul de greu să scrii pe scurt despre o carte de 720 de pagini și să atingi cele mai importante lucruri, să scrii tot ce ai de spus și să așterni în cuvinte toate impresiile și trăirile prin care te-a trecut. O să încerc, nu știu dacă o să-mi și iasă. Vă anunț dinainte că voi povesti destul de mult din roman, așa că dacă nu sunteți deranjați de asta, continuați cu lectura. Dacă nu, puteți citi descrierea scurtă de pe Goodreads, ca să vă faceți o părere, deși foarte incompletă.

Howard Roark e personajul în jurul căruia gravitează toate celelalte personaje, deși la cât de bine conturate și evidențiate sunt toate, ai zice că nu-i așa. Înainte de absolvirea facultății, Howard este exmatriculat din cauză că nu își ia niște examene. Mai precis cele la arhitectura renascentistă și clasică. Lui Roark nu-i place să se supună majorității și nu acceptă deloc, sub nici o formă, nici picurat cu ceară arhitectura trecutului. E adeptul modernității, al lucrurilor care încă n-au fost clădite, al trăsăturilor care încă nu au fost redate, dar mai ales al identității pe care trebuie să o aibă o clădire. Evident, aceste idei și porniri rebele nu sunt văzute cu ochi buni de nici un profesor de la facultate, deși toți sunt conștienți de capacitatea și talentul lui, și nici de vreun birou de arhitectură din New York. Totuși, Roark nu e genul căruia să-i pese de asta și știe exact ce are de făcut. E pregătit pentru orice eșec și pentru orice refuz. Mai mult de atât, nici măcar nu-i ajunge la suflet, nu-l descurajează și nici nu-l determină să renunțe la ideile lui, care sunt mult mai mult decât niște principii.

Odată cu el termină facultatea cu magna cum laudae Peter Keating, colegul în casa căruia a trăit și Roark pe timpul studenției, dar cu care n-a dezvoltat o relație de prietenie. În schimb, Keating l-a simțit întotdeauna ca pe o amenințare, deși îi căuta mereu părerea și aprobarea. Prima dintre relațiile foarte încurcate și ciudate din carte. Fiind cel mai bun din generația sa, lui Keating i se aștern în față două opțiuni: să meargă la New York, ca arhitect pentru Guy Francon sau la Paris să urmeze Facultatea de Beaux Arts. După ce-i cere sfatul lui Roark, alege New York-ul, orașul în care Roark îl va căuta pe Henry Cameron, unul dintre marii arhitecți căzuți în dizgrație din cauza ideilor, concepțiilor și a atitudinii sale. A doua întâlnire cu încărcătură intelectuală și dialoguri delicioase din carte.

În timp ce Peter Keating câștigă faimă și popularitate sub aripa lui Guy Francon, în cercurile de arhitecți, Roark rămâne un necunoscut, deși lucrează mai mult decât Keating. Spre deosebire de Roark, Keating se dedă la mârșăvii pentru a obține poziții și lucrări mai bune, în timp ce Roark eșuează lamentabil, ajungând să lucreze pe șantier, ca muncitor nu ca arhitect. Însă pe acest șantier se întâmplă să o întâlnească pe Dominique Francon, fiica lui Guy Francon, pe care și Keating o cunoscuse recent și care îi stârnise interesul.

Dominique Francon poate fi descrisă într-un singur cuvânt: o japiță. În mai multe cuvinte, este o femeie frumoasă, stilată, modernă, educată, directă, răutăcioasă, fără teamă de nimeni și nimic, o prezență care nu poate fi ignorată sub nici o formă. Angajată ca jurnalistă la celebrul tabloid The New York Banner, deținut de Gail Wynand, Dominique spurcă și laudă noile clădiri din oraș după bunul ei plac. Practic se joacă cu reputația arhitecților în articole scrise cu mare talent și cu argumente care îi fac pe aceștia să deschidă ziarele cu teamă.

Și cum ziceam, îl întâlnește pe Roark într-o carieră de piatră. A treia întâlnire din carte e electrizantă, paralizantă chiar. Dominique devine atât de interesată de Roark încât își cam pierde controlul și face lucruri pe care în alte condiții nu le-ar face. Cum ar fi să îl ademenească în casa ei, să se lase violată de el, fără a ști măcar cum îl cheamă. Atât de puternică e atracția dintre ei. Trecând rapid peste faptul că el trebuie să plece de urgență și fără nici un cuvânt la New York și ea nu mai știe nimic despre el, nici unde să-l găsească, nici pe cine să caute, fiecare dintre ei știe că nu e ultima dată când s-au întâlnit. Evident că se reîntâlnesc în New York și Dominique află că nu e un muncitor de carieră, ci un arhitect cu o clădire celebră în portofoliu. Încep o relație ascunsă de ochii lumii, pe care nimeni n-o bănuiește mai ales din cauza faptului că ea îi bălăcărește cu ură toate creațiile care ies din mânile lui. Mai mult de atât îi spune în față că va face tot ce-i va sta în putință pentru a-i distruge cariera și pentru a-i convinge pe cei tentați de serviciile lui să îl caute, în schimb, pe Peter Keating. Sunt uimitoare reacția lui Roark și discuțiile dintre ei – cum spuneam mai sus, am subliniat pagini întregi de dialoguri. Lui Dominique îi reușeste cruciada și Roark ajunge iar la sapă de lemn, cu foarte puține lucrări în portofoliu. Totuși, în ciuda caracterului lui destul de greu de înghițit de mulți, Roark își face prieteni adevărați, foarte apropiați care ar face orice să-l ajute, dacă el i-ar lăsa.

Însă odată cu prietenii adevărați, își face și dușmani redutabili. Dușmani care se joacă de-a Dumnezeu, la fel cum face și Dominique, și care îi vor pune bețe în roate cu fiecare ocazie. Și nu pentru că nu i-ar recunoaște talentul sau pentru că nu le-ar plăcea ce iese din mâinile lui, ci pentru că pur și simplu pot să se joace cu viețile oamenilor și le pot influența destinul. Unul dintre aceste personaje este Ellsworth Toohey, un reputat și foarte iubit jurnalist tot de la The Banner, care are puterea de a urca sau de a coborî pe cineva doar scriind un articol despre el. Despre Roark nu scrie nimic, însă e atât de fascinat și intrigat de acest tânar arhitect încât plănuiește distrugerea lui împreună cu Dominique. Aș putea spune că întâlnirea lor e a patra cu greutate din roman, întalnire în care asistăm la confruntarea și complotul a două minți fabuloase, care se ghicesc, se completează și se urăsc între ele.

Cum spuneam, Dominique e o ciudată și acționează după niște reguli de viață și porniri personale de neînțeles pentru oamenii normali, așa că, pentru a se pedepsi că-l iubește pe Roark, se mărită cu Peter Keating. Devine o soție incredibil de plictisitoare, care se supune soțului întru totul, care nu-i iese din cuvânt și nu mai are nici o părere personală. Asta în contextul în care la Dominique totul era despre părerile ei, înainte de căsătorie. Îndură cu stoicism caracterul lui Keating pe care îl disprețuiește, dar e fericită cu pedeapsa pe care și-a autoimpus-o.

Între timp, Roark trece printr-un proces orchestrat de Toohey și e judecat pentru un templu pe care l-a construit pentru un foarte bogat om de afaceri din New York. Evident că Dominique depune mărturie împotriva lui, însă din cuvintele ei reiese mai mult că i-ar lua apărarea decât că l-ar incrimina. Procesul îi distruge toată cariera din New York, așa că Roark proiectează și desenează clădiri prin toată America.

În timp ce Domnique face pe soția dominată, iar Roark construiește în stilul care îi place pentru oameni care îi apreciază munca, Ayn Rand aduce în atenție un personaj menționat sporadic în celelalte capitole: Gail Wynand. Nimeni altul decât mogulul de la The Banner și omul de afaceri care deține tot felul de companii peste tot prin SUA. Ni-l înfățișeză cum se ridică din nimic, cum trece prin copilăria, adolescența și tinerețea în care n-are nimic și în care toți din jur îi spun că el trebuie să se supună ordinelor celor mai mari. Ambițios din cale afară, Wynand trage de el lucrând cum și pe unde poate, autoeducându-se și citind enorm, dar mai ales știind exact ce vrea să facă cu viața lui: să aibă putere. Și determinarea îi aduce ceea ce-și dorește cel mai mult. Devine unul dintre cei mai bogați oameni ai Americii, cel mai crud, cel mai fără scrupule și cel care, la fel ca Ellsworth Toohey, se joacă cu viețile și destinele oamenilor, doar pentru că poate și-i place. Un abject, într-un singur cuvânt, demn de toată ura și disprețul cititorului. Numai că atunci când o întâlnește pe Dominique, descoperim alt om. Iar când îl întâlnește pe Roark, ajungem să-l iertăm pentru toate.

După întâlnirea cu Domnique, încă una cu dialoguri care îți pun mintea pe moațe, Wynand o cere de nevastă. Aranjează divorțul de Keating, fără să-i pese de efectul pe care îl va avea asupra lui și în câteva luni devine dna Gail Wynand. Spre deosebire de căsnicia cu Keating, cea cu Wynand se bazează pe un oarecare respect. Respect câștigat în urma descoperirii reciproce și a realizării ca nici unul dintre ei nu e așa cum auziseră unul despre altul. Ba mai mult, Dominique e pentru Wynand una dintre puținele persoane, dacă nu singura, care îl tratează și pe care o poate trata de la egal la egal.

Pentru că munca lui Roark nu trece neobservată de Wynand, acesta stabilește o întâlnire cu arhitectul pentru a-i încredința proiectarea casei sale personale. Un tribut adus lui Dominique, dar mai mult de atât, o inchisoare pentru ea. Inevitabil, cei doi amanți se reîntâlnesc, iar Dominique trece prin toate pedepsele pe care și le-a autoimpus, când Roark și Wynand devin BFFs. Apropos de prietenia lor, sunt destul de greu de conceput sentimentele și legătura care se leagă între ei, având în vedere că Wyand e un ticălos fără suflet, iar Roark îl urăște din cauza distrugerii carierei lui Henry Cameron, primul său mentor. Să vă mai spun și despre dialogurile dintre ăștia doi? Nu vă mai spun, dar vă asigur că sunt epice.

Lucrurile se precipită și se deteriorează când Roark este din nou ținta unui proces, de data asta pe bună dreptate. Keating, căzut spectaculos în dizgrație, îi cere favoarea de a-i desena schițele pentru o lucrare care l-ar reabilita. Roark e de acord, însă cu o condiție: clădirea să fie construită întocmai după desenele lui. Să nu se adauge și să nu se modifice nimic. Keating se supune, Roark desenează, doar că pe drum, proiectului se mai adaugă doi arhitecți care evident își aduc aportul la desenele lui Roark. Iar când clădirile sunt ridicare, Roark le dinamitează. Da. Pur și simplu. Scandalul iscat de fapta lui prinde proporții colosale, cu atât mai mult cu cât Wynand se hotărăște să-i ia apărarea în ziarele lui. Ceea ce atrage după sine și decăderea imperiului său mediatic, ruinându-l și pe el și pe Roark.

Nu ăsta e finalul, dar mă opresc aici, pentru că am spus destule, suficient cât să-mi ajungă atunci când recitesc recenzia.

Aș mai zice despre filosofia lui Ayn Rand expusă în carte, despre controversele din jurul ei și ale scrierilor sale, dar nu mai adaug nimic pentru că aș repeta într-una „Citiți de dragul dialogurilor, al personajelor atipice și al stilului formidabil al lui Ayn Rand.” Am făcut-o deja în introducere, dar vă mai aduc încă un argument pe lângă Suits. Dacă ați citit Plânsul lui Nietzsche și ați savurat războiul minților dintre Nietzsche și Breuer, pregătiți-vă pentru mai multe de genul în The Fountainhead.