ILB 2024 – Elif Shafak – There Are Rivers in the Sky

Cred că e deja a patra sau a cincea oară când o văd pe Elif Shafak – am pierdut deja șirul – și mă voi duce să o văd de câte ori vine la Berlin. Mi-am făcut și lecțiile, am citit cartea la timp și pentru a nu scrie două articole despre același subiect, las mai întâi mini recenzia mea și apoi detaliez ce am auzit la întâlnirea cu ea de la Festivalul de Literatură.

Am citit deja 5 cărți scrise de Elif Shafak și nu o să mă opresc. Preferată rămâne 10 Minute și 38 de secunde… , urmată imediat de Lapte negru. Am descoperit că parcă îmi plac mai mult cărțile ei cu acțiunea în zilele noastre decât cele istorice și cu puțin realism magic, însă nu mă deranjează.

There are Rivers in the Sky combină contemporanul, istoricul și realismul magic în poveștile celor 3 protagoniști ale căror destine se întrepătrund. Anii sunt 1840‑1870+, 2014 și 2018, locurile sunt doar două: Londra și Valea râului Tigru, cu multe incursiuni în Mesopotamia, de unde pornește totul. Există câteva laitmotivuri care se regăsesc în fiecare poveste: lamassus, plăcile de argilă pe care e scrisă Epopeea lui Ghilgamesh, pietrele de lapis lazuli și scrierea cuneiformă. Toate informațiile pe care le oferă Shafak despre ele au contribuit la îmbogățirea culturii mele generale și probabil a tuturor care o vor citi. Auzisem de toate acestea până acum, dar nu știam, de fapt, aproape nimic, deci mulțumesc pentru lecția de istorie.

În timp ce pe Arthur îl urmărim pe tot parcursul vieții lui, pe Narin și pe Zaaleekhah le surprindem într-o etapă dificilă a existenței. Pentru Narin, o copilă de doar 9 ani – în care am transpus-o pe propria copilă de 9 ani – una devastatoare: e pe punctul de a surzi, o revărsare a apelor îi amenință casa și în cele din urmă ajunge prizoniera celor de la ISIS. Pe Zaaleekhah o cunoaștem când se mută în casa-barcă de pe Tamisa în urma despărțirii de soțul ei, când o cunoaște pe proprietară – Nen – și când nepoata ei urmează să treacă printr-un transplant de ficat. Pe toți acești trei protagoniști îi leagă, în primul rând, apa. Apoi, fiecare își pierde cel puțin un părinte, însă fiecare are un înlocuitor care să îi ghideze pașii în viață: pe Arthur îl ajută primul lui angajator, alături de Narin e bunica ei înzestrată cu puterea magică de a găsi apă oriunde, iar pe Zaleekhah, unchiul ei nu o scapă din ochi, însă cu multă iubire și înțelegere încearcă să îi țină loc de părinți.

Toate poveștile lor sunt triste, una mai mult decât cealaltă, însă Narin câștigă locul 1 la categoria cea mai tragică dintre ele. Poate și pentru că e un copil, însă ce i se întâmplă ei e cu mult mai greu de îndurat decât celorlalți doi, deveniți deja adulți, cicatrizați de trecut și funcționali în societate.

Cum curg poveștile lor dintr-una în alta, vă las să descoperiți singuri.

Întâlnirea de la Berlin a fost moderată de Thomas Böhm, unul dintre cei mai buni moderatori pe care i-am văzut eu de când merg la acest fel de evenimente. Are niște întrebări atât de surprinzătoare pentru autori, că se miră și ei. Elif Shafak i-a mulțumit aproape pentru fiecare întrebare. În acest spirit, introducerea lui a început cu remarca: “”după ce ați citit această carte, nu veți mai privi vreun râu, ploaia, norii sau o biată picătură de apă la fel””. Și, adevărul e că da… După ce cartea se termină, există o pagină în care e redat traseul picăturii de apă de la începutul ei și câți ani i-au trebuit să ajungă în zilele noastre și unde se găsește ea acum. Shafak a spus că There are River in the Sky e scrisoarea ei de dragoste pentru acea picătură.

A ales acest subiect din mai multe motive, însă unul dintre cele mai importante e încălzirea globală, moartea râurilor și a oamenilor amenințați de lipsa apei, dar în special a femeilor despre care ea spune că sunt water carriers.

Tot Thomas Böhm e cel care observă că toate capitolele ei au o exactitate calendaristică și locală, cu excepția primului care este situat ‘in the olden times’. De ce? vrea el să știe. Elif zâmbește și îi spune că acest prim capitol se dorește a fi un pod între literatura orală și cea scrisă. Epopeea lui Ghilgamesh, cea mai veche scriere literară din lume, înainte de a fi încrustată pe tăblițe de argilă, a fost transmisă din gură în gură. Nimeni nu știe, de fapt, cât de veche e. În ciuda potopurilor care au șters de pe fața pământului regate întregi și au ucis regi, epopeea a rămas îngropată sub pământ, rezistând la foc și la apă.

Rămânând la primul capitol, cel în care îl cunoaștem pe crudul rege Ashurbanipal, aflăm și despre obsesia lui pentru epopee, dar mai cu seamă despre o anumită tăbliță din lapis lazuli, care îi este închinată zeiței Nisaba și nu zeului Nabu. Böhm mărturisește că nu a auzit până acum de o zeiță a narațiunii și cere mai multe detalii. Pe care Elif i le dă cu multă bucurie: atestată încă din secolul 7 i. Hr, însă fiind femeie, chiar dacă o zeiță, a fost redusă la tăcere. Așa cum știam deja despre înclinația lui Shafak pentru cei marginalizați, și de data asta a spus că în calitate de povestitor nu ești atras doar de povești ci și de tăceri. Mai exact, de cei reduși la tăcere. Una dintre aceștia a fost chiar Nisaba și întreaga ei poveste i-o spune Nen lui Zaaleekhah.

O altă particularitate a formei cărții este că fiecare capitol e notat cu H – -, – O -, – – H, adică formula apei. O moleculă de oxigen susținută de două molecule oblice de hidrogen. Dacă ele ar fi fost verticale, viața nu ar mai fi existat. A fost undeva o întrebare și o explicație despre asta, însă cred că am fost prea fascinată să iau notițe și aparent a fost și prea complicată ca să o țin minte. Însă e și în carte o discuție despre moleculele astea.

Despre tehnica scrierii vorbește despre stilul unic al fiecare povești. A lui Arthur e scrisă ca un roman dickensian – autoarea făcându-l pe Charles chiar unul dintre personajele din cartea ei, atât pentru că îi păsa de cei nevoiași și ura nedreptățile, cât și pentru că era un egocentric cu o viață personală destul de agitată. A lui Narin e mult mai orală datorită tuturor poveștilor și discuțiilor pe care fetița le are cu bunica ei, toate pildele și explicațiile care îi sunt date prin viu grai. Iar Zaaleekhah, fiind om de știință cu un limbaj mai tehnic e normal ca și stilul să fie mai modern.

Yazidi, fiind o parte importantă din carte și din povestea lui Narin, nu puteau lipsi din discuție. Așa cum reiese și din roman, Elif Shafak se poziționează clar de partea acestei minorități persecutate de-a lungul timpului, masacrată și înrobită de ISIS. Când au început asaltul asupra lor, ISIS a otrăvit mai întâi fântânile, apoi au omorât bătrânii – păstrătorii memoriei, ale amintirilor și ale poveștilor din străbuni – apoi au ucis bărbații și au luat femeile și copiii prizonieri. 3000 de yazidi încă sunt dați dispăruți și autoarea povestește (și după finalul cărții) că o fată de vârsta lui Narin a fost găsită într-o casă la două-trei străzi de unde locuia bunica ei maternă. Nimeni nu știe unde sunt ținute închise aceste femei și la ce orori sunt supuse. Și pentru că e strâns legat de povestea acestei minorități, apare în discuție și spiritualitatea și Shafak ține să facă diferența între ea și religie care e folosită doar să învrăjbească oamenii și incredibil de multe crime și genocide se întâmplă în numele religiei.

Trecând la alt personaj important, unchiul Malek, care e atât de strict cu Zaaleekhah pentru că reușind în viață și devenind unul dintre bogați, dar neuitând că e în primul rând un imigrant, nu își permite să eșueze. Și nu prea îi permite nici ei, de asta tot încearcă să repare ce i se pare lui stricat. Este la un moment dat în carte o discuție despre râurile îngropate, discuție care are loc când Zaaleekhah nu dorește să vorbească despre viitorul ei divorț. Aceste râuri îngropate sunt o metaforă pentru lucrurile nespuse, subiectele dificile de discutat fără să apară neînțelegeri, însă care la un moment dat vor ieși la suprafață.

Thomas Böhm face referire la toate conexiunile dintre cele trei povești și Elif spune că ele există peste tot, trebuie doar să fim atenți și să le observăm. Toți suntem într-un fel sau altul conectați. ‘Trăim în vremea anxietății și toți o ascundem – unii mai bine ca alții – și să rămânem conectați între noi e o adevărată provocare emoțională. Însă cel mai bun lucru pe care îl putem face e să ne transformăm emoțiile în ceva pozitiv’, e de părere autoarea.

Atât am putut nota pentru că pe ici pe colo mă mai lăsăm furată de discuție și uitam să scriu. Însă cred că e destul 🙂