4 carți românești

Eu și literatura românească am încheiat prietenia undeva pe la începutul facultații. Adică dupa ce-am terminat cu lecturile obligatorii din liceu, dupa Mihail Drumeș și alții, foarte puțini, citite și citiți pe lângă ce primeam la școală. Convinsă fiind că la noi nu se mai scrie nimic de calitate, ci doar literatură de consum (gen Fluturi sau Cimitirul sau altele cu titlu motivațional), Cărtărescu, Dan Lungu etc, nici nu m-a mai interesat ce apare pe piața literaturii românești și ce se discută pe subiect. Nici măcar dacă dădeam întâmplător peste vreun titlu. Dacă vă uitați în lista mea de lecturi, veți vedea că sunt foarte puține titluri de autori români pe ea. Sunt Eram snoabă și nu-mi era rușine să recunosc, deși eram totodată culmea de ignorantă și căpățânoasă.

DAR

DAR!!!

V-am spus că am un grup de doamne livrești, care îmi doboară una câte una prejudecățile pe care încă le mai am și lecturile mele de anul ăsta mă uimesc și pe mine. Sunt cărți pe care anul trecut, de exemplu, nu le-aș fi deschis, darămite să le pun pe lista lungă „de citit”. Încă mai am prejudecăți și pitici încăpățânați în ceea ce privește lectura, dar trebuie să recunosc că m-am relaxat foarte mult în ceea ce priveste vehemența cu care îmi aleg cărțile. Mă tratez încet, dar sigur.

Prin urmare, de la începutul anului și până acuma am citit nu doar una, ci 4 carți scrise de autori români și nu doar că mi-au plăcut, ci m-au impresionat de-a dreptul. Pe toate patru le recomand cu drag și vă spun mai jos de ce. Atenție, pe ici pe colo mai sunt și spoilere.

Efectele secundare ale vieții – Vlad Zografi

Mi-a plăcut tare mult titlul și m-a intrigat suficient de mult încât să nu fiu descurajată de numărul mare de pagini. Nu aveam nici o așteptare de la cartea asta, pur și simplu cred că voiam să-mi demonstrez teoria cum că tot ce se scrie la noi e despre sex sau comunism. Urma să am o surpriză colosală. De la structură până la subiect, trecând prin personaje. Fiecare capitol e scris la persoana I de catre alt personaj. Sunt 5: Nadia, Teo, Robert, Andrei, Papadopol. Toți interacționează între ei la un moment dat si mi-a placut mult cum curge povestea din relatarea unuia într-a altuia. Am multe de spus despre fiecare, așa că o să încerc, pe scurt, să vă las părerea mea aici:

Pe Nadia, am detestat-o direct. Atât de rațională că mi s-a făcut rău. Un personaj care nu era capabil să guste viața, să se bucure de ea, să o savureze, să iși mai doboare din ziduri, mereu nemulțumită, mereu încruntată, mereu scârbită și înverșunată. Nici măcar povestea despre mama ei nu m-a înduioșat, deși e literă cu literă identică cu povestea mea și a mamei mele. Parcă aș fi scris eu partea aia, atât de profund am simțit-o. Dar nu m-a impresionat că i s-a întâmplat Nadiei. Teo… mi s-a părut o țoapă idioată la început, dar pe ea am reușit s-o văd umanizată de relația și grija pentru fratele ei, Robert. Mi-a placut că Zografi a facut femei inteligente din personajele lui, dar mi-a displacut că în capitolele lor, există câte o discuție sau un episod legat de sex, sâni, cur, f…t.   Andrei, psihiatrul, e o cârpă de șters pe jos din punct de vedere personal și profesional, deci poate își merită soarta decisă de alții doi, mai deștepți ca el. Latura detectivistică, însă, parcă îl scoate din “anonimat”. Cât despre iubirea lui pentru Nadia… mă enerva pe ici pe colo, dar la un moment dat mi-a devenit indiferentă pentru că iubirea e irațională, deci nu se discută. Discursul lui Papadopol a fost interesant la început, dar către final m-a pierdut și nu am mai citit cu același interes paginile alea. Cât despre Robert, a fost cam singurul pe care l-am îndrăgit și mi-a părut teribil de rău pentru ce i-au facut doctorii. M-a facut să mă întreb de ce simțim nevoia de a repara oamenii care nici măcar nu par nefericiți. Robert era mulțumit (pentru că fericit nu știe să fie) cu autismul lui, cu numerele și matematica, cu furnicile și experimentele, cu toate celelalte activități ale sale. Cine ne dă dreptul să normalizăm ce nouă ni se pare anormal. Pe de altă parte, e de datoria doctorilor să încerce să vindece boli. Dar vor oare autiștii să fie vindecatit?

Efectele secundare ale vieții a primit 5 stele pentru surpriza care a fost pentru mine. De citit cu siguranță.

Inocenții – Ioana Pârvulescu

Această carte a fost exact dovada de care aveam nevoie că în literatura românească se poate scrie ceva FĂRĂ sex, fără vulgaritate lingvistică. Am adorat Inocenții cum am adorat primul volum din La Medeleni. O carte atât de blând scrisă, atât de nostalgic și de duios că a fost un pansament pentru suflet chiar și când povestea episoade triste. Povestită de Ana, una dintre cei patru copii care locuiesc într-o casă din Brașov, care este ea însăși personaj în cartea Ioanei Pârvulescu, cartea urmărește trei generații: bunicii împreună cu cele două fiice ale lor și soții lor și câte o pereche de copii în fiecare familie. Cartea e o serie de aventuri pe care copiii le pun la cale la fiecare pas, o copilărie cum mulți oameni ar trebui să aibă, plină de explorări, de jocuri inventate, de comori, de oameni interesanți, dar mai ales de învățăminte. De la fiecare adult pe care îl întâlnesc, Ana, Matei, Dina și Doru învață câte ceva (fie că-i vorba de chimie, geografie sau istorie), astfel lumea lor e presărată de vecini, prieteni ai părinților sau bunicilor lor, rude îndepărtate sau diverși comercianți.

Se petrec multe în carte și, de fapt, nu se petrece nimic – în sensul că nu există un fir narativ cronologic. Întâmplările sunt redate sub formă de amintiri, iar timpul e un du-te/vino între diferite perioade ale vieții petrecute în casa-personaj. Nu-mi mai aduc aminte foarte multe detalii acum, la cerere, însă au fost momente când, pur și simplu făcând mâncare, mi-am adus aminte de câte ceva din carte.

Mi-e dragă tare Inocenții și cu o singură excepție, nu am auzit pe nimeni care a citit-o să spună că nu i-a plăcut.

În spatele blocului – Mara Wagner

Citită imediat după Inocenții, cartea Marei a fost ca un fel de continuare, pentru că-i cumva pe același subiect: nostalgia după anii copilăriei. Dacă micuții din cartea Ioanei Pârvulescu și-au trăit copilăria undeva între anii 50-60, Maria, adolescenta din romanul Marei ar fi acuma un pic mai bătrână decât mine. Copilăria și adolescența surprinsă în anii comunismului, anii 80, cu pene de curent, cozi la banane, rații la ulei și zahăr, păduchi și petrol, chefuri între vecini, filme titrate de o voce feminină, educație făcută cu bătaia, toate, absolut toate sunt parte și din copilăria mea. Am pus semne în toate locurile în care m-am regăsit în această carte și cam așa arată.

Chiar îi spuneam Marei că mă bucur că a scris ea cartea asta, ca să pot să o citesc iar împreună cu Ada și să-i povestesc cum a fost la mine când s-a întâmplat despre ce citim în carte. Vorba englezului: a walk down the memory lane. Mi-a plăcut mult de tot.

27 de pași – Tibi Ușeriu

Așa cum scriam în mini-recenzia de pe Goodreads, cartea asta nu s-ar fi aflat în veci pe lista lecturilor mele. Nici pe cea a cărților pe care aș fi vrut să le citesc cândva în viața asta, nici pe cea a celor deja citite. Și uite… S-a întâmplat ca cineva să mă roage să i-o cumpăr când am fost în România, așa că dacă tot era cartea în Germania, am cerut-o și eu s-o citesc. Știam despre Tibi Ușeriu ce știa toată lumea: că a câștigat ceva cursă grea, inumană, pe undeva cu multă zăpadă. M-am bucurat pentru reușita lui, l-am admirat pentru ce-a făcut și cam atât. Mi-am continuat viața fără să mai aud de Tibi Ușeriu până să scoată cartea asta. Mi s-a părut o decizie bună că a făcut-o pentru că sigur sunt treburi interesante într-o cursă de genul ăla și într-o pregătire pentru ea. Mai văzusem niște documentare despre alpiniști, l-am auzit pe Horia Colibășanu povestind despre antrenament și urcatul Everestului, deci eram cumva interesată de subiect. Însă, repet, nu atât de mult încât să las orice și să pun mâna pe carte. Treaba e că uneori nici nu știi ce-ți dorești până nu ți se întâmplă.

27 de pași e o carte fără pretenții literare, dar care e cursivă, fluidă, scrisă să o priceapă toată lumea, cu umor, cu autoironie, cu sensibilitate, cu multe informații și cu un pic de aroganță. Nu sunt sigură că e scrisă chiar de Tibi Ușeriu pentru că pe ici, pe colo e câte o sclipire metaforică, o figură de stil mai răsărită și după ce l-am ascultat vorbind în interviuri, nu prea pare să se potrivească cu felul de a scrie. Dar chiar nu contează. Nici Agassi nu și-a scris singur memoriile și e una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit eu vreodată.

Am descoperit un om cu multe vieți, așa cum el înșuși spune despre el. Un „martor” la alba neagra prin Spania, un pizzar prin Berlin, un spărgător de magazine de bijuterii prin întreaga Europă, un bodyguard pentru mafia sârbească, un deținut timp de 10 ani într-o pușcărie de maximă securitate… de-astea… cu care te întâlnești zi de zi. Toate viețile astea sunt povestite alternativ cu cursa vieții lui, Artic Ultra 6633, și alte maratoane de anduranță care mai de care mai dificile. Mi-a plăcut mult partea asta în care descrie cum e într-o astfel de cursă, cum se pregătește pentru ea, care e relația dintre participanți, cum îi vine să renunțe, cum se luptă mintea cu corpul lui, cine câștigă și cum e când trebuie să te oprești pentru că altfel te-ar costa viața.

Mă bucur că n-am lăsat  27 de pași să treacă pe lângă mine, îmi place mentalitatea unui om care și-a schimbat viața radical, care de la un infractor care se deda la aproape orice pentru a trăi bine a ajuns să fie maratonist de anduranță și asta plănuiește să fie toată viața lui. Respect! În mod deosebit pentru cum s-a ridicat de jos după multe, foarte multe chestii nasoale.

Dacă vă luați după mine, credeți-mă că toate cărțile astea sunt numai bune de citit. Chiar și în vacanță, de fapt, mai ales în vacanță. Nu sunt greoaie, nu te încarcă emoțional, nu îți dau bătăi de cap și nu-ți pun întrebări metafizice.

Îmi pare rău că nu le-am făcut dreptate și n-am scris câte un post despre fiecare, dar pe măsură ce numărul cărților citite crește, parcă mai tare bat în retragere și tot amân. Așa că, cu riscul de a nu spune chiar tot ce am învățat, simțit, citit în drumul meu livresc de anul ăsta, prefer să scriu măcar un articol în care să grupez câteva cărți.