Ușa

usa magda szabomagda-szaboAutor: Magda Szabo
Titlu original: Az ajtó
Traducere: Andrei Dosa (Editura All) , citită în română
Naționalitate: maghiară
Gen: roman
Anul apariției: 1987
Nr. pagini: 232 (Editura All)
Ecranizare: The Door (2012)
Alte cărți de același autor:
Nota mea: 4,5/5

 
Editura All mi-a trimis Ușa împreună cu Roman pentru doamne. M-a atras mai mult a doua și din cauză că nu mi-a prea plăcut, am amânat cartea Magdei Szabo. Am luat-o cu mine în Germania pentru că Diana îmi spusese că e foarte bună și pentru că era una dintre cele mai scurte de pe lista mea de lectură. Și tocmai după multe cărți voluminoase, când am avut nevoie de ceva mai scurt, am luat-o pe ea.

Încă de la prima pagină atenția mi-a fost captată de stilul scriitoarei, un fel de a scrie care necesită un pic mai multă atenție. Cel puțin eu am citit prima pagină de două ori pentru a mă bucura de subînțelesuri, pentru a completa spațiile goale și pentru a înțelege că urma să citesc o carte despre suflet, mai mult decât despre fapte.

Parțial autobiografică, Ușa o are în prim plan pe menajera unei familii de intelectuali din Budapesta, o menajeră atipică atât ca persoană, cât și ca angajată. Fiind ocupată cu scrisul, cu călătoriile în străinătate, scriitoarea (căreia o singură dată i se spune Magduska) întreabă prin vecini de o femeie care să se ocupe de treburile casei și de gătit. Cineva i-o recomandă pe Emerenc, îi spune unde s-o găsească, așa că doamna se duce să vorbească cu ea.  Încă de când o vede pentru prima dată pe Emerenc, își dă seama că nu va avea de a face cu o ființă obișnuită, iar după ce și vorbesc, e convinsă de asta.

Atipicul care o caracterizează pe menajeră e compus din mister, din reguli proprii după care trăiește și pe care le impune și altora,  din disprețul pentru educație, cărți, meseria angajatoarei ei, politică și religie, din refuzul de a face confidențe și de a vorbi despre viața ei, dar și dintr-o bunătate care îi fac pe toți cei din jur să o iubească, să o respecte și să se raporteze la ea ca la un lider. Înaltă și bătrână, Emerenc are grijă de tot cartierul, de apartamentele mai multor locatari, de trotuarele din jurul blocurilor și, de multe ori, de bolnavi și de cei care au nevoie de ajutor. Pare să aibă destui bani și nimic din ce face nu face pentru bani, deși scriitoarei îi cere o leafă care o ia prin surprindere. Programul ei de muncă nu e reglementat prin nici o înțelegere, vine și pleacă oricând are chef, uneori trebăluiește prin case în toiul nopții, alteori nu vine câteva zile la rând.

Treptat, între cele două femei se naște un soi de legătură ciudată, o afecțiune și o relație pe care scriitoarea nu pare s-o înțeleagă complet, însă cu fiecare an alături de Emerenc, învață să îi cunoască stările, să-i anticipeze voința, să acționeze cu grijă atunci când situațiile sunt sensibile, să comunice cu menajera prin priviri. Tot treptat, când se așteaptă mai puțin, scriitoarea află de la Emerenc detalii despre viața ei. Astfel, află cu tatăl ei a murit în război, cei doi frați gemeni au murit carbonizați din cauza ei, loviți de trăznet, cum mama ei s-a aruncat în fântână când i-a găsit și cum de mică a lucrat prin casele oamenilor ca menajeră. Apoi, din alte povestiri află că a avut în grijă o fată pe care o iubise ca și când a fost a ei, pentru a cărei vizită se pregătește o săptămână și cine știe cât suferă pentru că aceasta nu mai vine. Mai află și de cei doi bărbați pe care i-a iubit Emerenc și cum a jurat să nu mai iubească vreodată pe nimeni, nici bărbat, nici femeie, nici copil. În schimb iubește la nebunie animalele. Atunci când scriitoarea găsește un câine pe stradă și-l ia doar ca să-l îngrijească și să-l dea când se face bine, Emerenc îl tratează ca pe copilul ei și îl botează Viola (ca pe o vițică pe care o avusese când era copilă), neținând cont că stăpânii câinelui, care era mascul, îl botezaseră deja. Câinele ajunge să o iubească atât de mult și să se comporte ca un om în prezența ei, iar după ce ea îl educă uimește pe toată lumea care îl vede cum se comportă. Mi-au plăcut tare mult paginile despre Viola și despre relația dintre el și Emerenc.

Ușa din titlu, pe lângă ușa metaforică de la intrarea în sufletul lui Emerenc, mai are un corespondent fizic în ușa de la casa ei, care ascunde un secret pe care nimeni nu îl știe. Emerenc nu lasă pe nimeni în casa ei în afară de Viola și pe toți cunoscuții ei îi invită doar în curte, la masa de sub pom. Îi servește cu mâncare, stă la povești, însă în casă nu intră nimeni. Chiar și ea, abia deschide ușa și se strecoară înăuntru sau afară. Nimeni nu știe ce se poate ascunde în apartamentul de la parterul vilei în care stă. Singura pe care o lasă să intre e scriitoarea și doar o singură dată, atunci când îi spune că tot ce e înăuntru va fi al ei la moartea sa. Vorbise și cu nepotul, lui îi lăsa banii.

După o vreme, Emerenc se îmbolnăvește, dar continuă să muncească. I se agravează starea, așa că se încuie în casă. Când oamenii văd că nu mai curăță nimeni străzile de zăpada și nici pe ea în curte, încep să se alarmeze, să îi ducă de mâncare și să încerce să o convingă să meargă la doctor. Scriitoarea, e prima dintre ei care încearcă să aducă un medic și să o facă să deschidă ușa. Nu reușește, așa că o lasă în pace. Însă zilele trec și mâncarea de la ușă nu mai e luată înăuntru, iar din casă răzbate un miros greu. Emerenc e însă tot acolo pentru că o pot auzi din când în când. Împreună cu alți locatari, scriitoarea ticluiește un plan s-o scoată de acolo și după ce-l pun în practică, Emerenc e expusă unei umilințe pe care nu o poate suporta. E dusă la spital, tratată, dar când scriitoarea vine să o viziteze, nici nu vrea să îi vorbească. Nu știe tot ce s-a întâmplat pentru că făcuse un atac vascular și avea amnezie parțiala și nimeni nu-i spune halul în care arătase ea și casa ei, cum puțea în locuința celei mai curate femei.

În tot timpul ăsta, scriitoarea primește un premiu și asta o obligă la drumuri prin Grecia, prezențe la emisiuni și alte „corvoade” ale unei cariere ajunsă la apogeu. Ea însă n-are chef de nimic, gândul ei e mereu la menajera sa. Însă statul și statutul său nu îi dau voie să se sustragă. Și simte că o trădează pe Emerenc. Și Emerenc simte la fel când află că în loc să fie lângă ea, cea pe care o iubește cel mai mult, e departe de ea. Procesele de conștiință la care se supune scriitoarea, tristețea și remușcările care o copleșesc după plecarea lui Emerenc sunt insuportabile, iar cariera ei înfloritoare se poate duce la dracu’ pentru că ei nu-i mai pasă.

Emerenc mi-a adus tare mult aminte de Madame Michel din Eleganța ariciului, un alt suflet neînțeles, deși mai blajin, mai ascuns și mai voit nesemnificativ decât menajera scriitoarei. Ambele aflate în servicii sub capacitatea lor intelectuală (chiar dacă Emerenc nu are școală și urăște cărțile, școala vieții i-ar fi putut asigura un post bun de politician), își lasă amprenta asupra oamenilor care le întâlnesc și asupra cititorilor, că nici unii, nici alții nu le pot uita.

Câteva cuvinte despre stilul Magdei Szabo, care mi-a plăcut atât. N-are dialog decât foarte puțin. Replicile sunt povestite ca și când ar fi spuse, frazele sunt compuse din propoziții și idei care nu au legătura unele cu altele. Deși cartea nu-i deloc amuzantă, Szabo o face să fie prin limbajul și ironia pe care i le atribuie lui Emerenc. Rândurile introspective în sufletul și mintea scriitoarei, toate gândurile care curg înspre și dinspre Emerenc sunt atât de exacte că starea ei se transmite inevitabil cititorului.

Mi-a plăcut Ușa, dar din nu știu ce motiv, i-am luat o jumătate de steluță. Nu-mi pot explica încă de ce, așa am simțit, că nu-i o carte de 5 stele. Mă mai gândesc și dacă îmi dau seama, revin cu explicația, dacă nu, nu. De citit? Da, sigur!