The Lives of Others

Dacă nu îl vedeam anul trecut pe Neel Mukherjee la FIL de la Berlin, cine știe cât ar fi durat până să aflu de cartea asta sau dacă mi-ar fi atras vreodată atenția. Nu auzisem de autor până atunci, habar n-aveam de titlul cărții. Unde mai punem că The Lives of Others e și titlul unui celebru film nemțesc, deci era ușor de confundat. Apropos, din cauza acestei coincidențe, în germană cartea poartă titlul de In anderen herzen (În alte inimi?). După ce-am citit cartea, mult mai potrivit mi se pare titlul original, dar explic mai jos de ce. Atenție, pe ici pe colo urmează spoilere, deci citiți pe proprie răspundere.

Când l-am auzit vorbind despre ea și când am citit prologul, eram mega entuziasmată să o citesc. Fidelă provocării de anul trecut, am amânat-o pentru 2017. De-a lungul lecturii, însă, mi-am pierdut mult din entuziasm. Spre deosebire de alte cărți groase, în 504 pagini, cel puțin 200 m-au plictisit. În special scrisorile lui Supratik, deși ele sunt chintesența cărții. Cumva, Mukherjee nu mi-a făcut interesantă relatarea și introducerea în istoria Indiei comuniste din anii 60-70, cum a făcut-o, de pildă Isabel Allende în Casa Spiritelor sau Gabriel Garcia-Marquez în A trăi pentru a-ți povesti viața. Sunt un pic sătulă de comunism și povești despre el, dar descopăr cu interes și totuși cu o anume curiozitate istoria doctrinei în alte popoare. Habar n-aveam că și India a fost atinsă de „microb” și de torturile aplicate adepților. Deci n-am citit degeaba cartea asta, oricât aș fi căscat pe ici pe colo.

În afară de comunism, The Lives of Others e despre binecunoscutele tradiții, superficialități și pasiuni ale indienilor. Adică bogăție, status în societate și cum îi văd ceilalți – gura lumii, această putere supremă în atâtea culturi. Dacă mă întrebați pe mine, aș spune că gura lumii a omorât de-a lungul timpului la fel de mulți oameni câți evrei a ucis Hitler sau poate și mai mulți. Dintotdeauna, toate popoarele au trăit cu frica de ce va spune X și Y, cum vor da în fața altora în urma unui scandal sau a unui succes. Lehamite mi se face când aud vreo referire la „ce-o să spună lumea?” Mocnesc de nervi și de draci, probabil de asta The Lives of Others n-a primit mai mult de 3,5 stele (mă rog, 3 pe Goodreads). Și de asta ziceam că titlul de „Viețile altora” e mult mai potrivit decât cu inimile. Că mereu cineva e curios de ce face altul.

Că tot aminteam de Allende și Garcia-Marquez, nici cu Mukherjee nu mi-e rușine când vine vorba despre viața de familie, dar mai ales de numărul membrilor ei. E nevoie de un arbore genealogic la care te întorci de cateva ori până te familiarizezi cu personajele, plus că mai apar și altele care nu-s în el. Cartea începe cu câte două-trei pagini dedicate câtorva dintre frați, copii sau nurori, iar până la final ajungem să le aflăm și pe ale celorlalți, inclusiv pe a servitorilor. Familia Ghosh, familie numeroasă cu 4 fii (dintre care unul mort) și o fiică, face parte din clasa mijlocie, destul de înstărită. După obicei, toți fiii stau în aceeași casă cu părinții, cu soțiile și cu copiii lor. 17 oameni, să fiu exactă, dar unul moare la un moment dat (dar nu-i bai că și otrăvea totul în jur). Plus servitorii. Vă puteți închipui și fără să știți cel mai mic detaliu despre cultura indiană ce înseamnă asta. Certuri între frați, invidie, gelozie între nurori, certuri cu soacra, certuri între părinți și copii, reproșuri, ranchiună și multe altele. Toți se urăsc între ei într-un fel sau altul.

Averea familiei Ghosh a fost adunată de bătrânul Prafullanath, prin investiții și modernizarea unor fabrici de hârtie. Normal, toți fiii trebuiau antrenați pentru a lucra și mai apoi prelua afacerea, doar că niciunul dintre ei nu are asta pe listă. Unul vrea să devina arhitect, altul scriitor, altul habar n-are ce, iar ultimul, cel mai mic, oricum e un pierde-vară. Toți însă, sfârșesc în industria hârtiei. Apoi, una dintre marile probleme ale familiei e că fata lor e urâtă, rea de gură, negricioasă și se uită conci. Prin urmare, nu se inghesuie nimeni s-o ia de nevasta, ceea ce o face și mai veninoasă. Însă adevăratele probleme încep atunci când unul dintre nepoți, Supratik, se transformă din băiat de bani gata în activist comunist și fuge de acasă. La urechile familiei ajung atrocitățile pe care le face: fură și omoară oameni în numele doctrinei lui Mao Zedong. Din scrisorile lui aflăm însă că nu-i chiar așa cum cred și interpretează alții. Și aici e al doilea motiv pentru care titlul original e mai potrivit decât cel nemțesc, pentru că tot ce face Supratik e din altruism pentru a îmbunătăți viețile altora, al celor care nu știu că se pot răscula, al celor care mor de foame și-și rup spatele pe plantație ca bogații să devină și mai bogați.

Nimeni în cartea asta nu e fericit în nici un moment al vieții lui. Nimeni nu reușește să atingă nici cel mai de jos prag al fericirii, poate al unei satisfacții iluzorii da, însă bucuria nu se regăsește pe nici o pagină. Ăsta e un alt motiv pentru care mi-a scăzut entuziasmul pentru cartea asta. Există un singur personaj care reușește să-și depăsească condiția și să facă ceva cu viața lui, însă nici măcar despre el nu se spune că ar fi atins vreo stare euforică datorită reușitei.

Încerc să mă lipesc sufletește de cel puțin un personaj în fiecare carte, și chiar dacă sunt câteva și în asta de față – Purba, Sona, Supratik – în afară de ultimul, ceilalți doi sunt destul de puțin în centrul atenției, așa că n-am avut nici răgazul să mi-i apropii mai mult.

Despre stilul lui Mukherjee, în ciuda tuturor motivelor care m-au făcut să-i dau doar 3 stele, mi-a plăcut alternarea planurilor temporale, mi-a plăcut că a rămas fidel ideii cu care a pornit, mi-au plăcut comparațiile, deși un piiiiiic cam prea detaliat. Și prea multe cuvinte în hindi pentru gustul meu. Spunea la FIL că menirea literaturii e să te șocheze, să-ți prezinte lumea așa cum e, nu cum ți-ai dori să fie. Să rămână fidelă realității și cruzimii oamenilor, trăsăturilor lor negative pe care toți le avem în noi. Apăi cartea asta abundă în așa ceva.

Nu am speranțe mari că va fi tradusă la noi prea curând, însă dacă va fi, poate îi dați o șansă împotriva reclamei ușor negative pe care i-am făcut-o. Nu mă înțelegeți greșit, mi-a plăcut, însă nu foarte tare. De rămas, va rămâne sigur în mintea mea, că-s prea multe lucruri care m-au enervat și de obicei pe astea nu le uiți.