Ce îi voi spune copilului meu despre Moș Crăciun

E atât de dezbătută dilema divulgării adevărului despre (non-)existența lui Moș Crăciun că apar și eu cu o idee, care, mai mult ca sigur nu e originală, dar eu m-am gândit singură la ea, fără să citesc sau să o aud pe nicăieri. Dacă ați mai auzit-o/citit-o pe undeva sau dacă v-a venit și vouă, asta e, great minds think alike.

Sunt două direcții în care merge treaba asta cu adevărul despre Moș Crăciun:
1. îmi las copilul să creadă, nu vreau să îi strivesc corola de minuni și totodată imaginația
2. nu vreau să-mi mint copilul

Personal, mă încadrez în prima categorie, doar că imaginea, așa cum o știm noi din copilărie, a suferit câteva modificări și o voi lua pe calea de mijloc:

Nu îi voi spune Adei că toți Moșii pe care îi vede pe stradă/la TV/în magazine sunt *acel* Moș Crăciun.
Nu o voi obliga să învețe poezii și să le recite pentru a primi un cadou.
Nu o voi pune să stea în brațele niciunui bărbos îmbrăcat în roșu.

Ada va ști că toți Moșii care-i apar în cale sunt oameni deghizați, care îl iubesc pe Moșu și vor să facă copiii fericiți.
Va mai ști însă că Moș Crăciun există și el e cel care îi lasă cadourile sub brad.
Va mai ști și că de multe ori, cadourile nu vor fi mereu fizice. De multe ori cadoul lui Moș Crăciun poate fi o dorință îndeplinită.
Deși sunt de părere că trebuie să muncești ca să primești ceva, de Crăciun cadourile nu vor fi conditionate de o poezie sau de cumințenie. În schimb, o voi învăța că de Crăciun nu trebuie doar să primești, ci musai să și dai. Prin urmare, ne vom duce împreună la cumpărături să cumpărăm cadouri pentru oamenii dragi sau pentru cei nevoiași, pe care să le oferim pe lângă cele care le va pune Moșul sub brad.

Cred cu tărie că e bine pentru cei mici să creadă în ființe imaginare, în jocuri de genul „ziceam că…”. Poate nu orbește, dar puțină magie nu strică. A-i spune copilului că nu există Moș Crăciun, iepurașul de Paște sau alte personaje e, în viziunea mea, ca și când i-ai fura bucuria de a crede ce citește în Harry Potter, Poveste fără sfârșit, Micul Prinț sau alte fantezii scrise pentru copii. Eu nu vreau să fac asta, dar fiecare face cum vrea. Toată chestia e să nu ajungem la aberații de genul ăsta, adică să exmatriculăm copii pe motiv că își folosesc imaginația în jocuri.