Arta de a călători

Autor: Alain de Botton
Titlu original: The Art of Travel
Traducere: Radu Şorop (Vellant), citită in română
Naționalitate: elvețian
Gen: non-ficțiune
Anul apariției: 2002
Nr. pagini: 258 (Vellant)
Citate: Arta de a călători
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 3/5

Într-un an în care n-am călătorit deloc, mi-am cumpărat Arta de a călători în speranța de a-mi îmbunătăți metodele, dar și pentru a-mi aduce aminte cum se face. De Alain de Botton auzisem numai de bine. Parcă Lavinia era entuziasmată la un moment dat că îi răspunsese pe Twitter la un post, dar mai mult de atât, eram sigură că Madelaine din Intriga matrimonială era obsedată de una din cărțile lui – dar nu, era vorba despre o carte de-a lui Roland Barthes.

Mi-a atras atenția încă de la prima pagină, cu fragmentul ăsta,

Suntem copleșiti de sfaturi unde să călătorim; auzim puține despre cum și de ce ar trebui să o facem – deși arta de a călători pare să dea naștere în mod natural unui număr de interogații, nici simple, nici triviale, al căror studiu ar putea, în feluri modeste, să contribuie la înțelegerea a ceea ce filozofii greci frumos numeau eudaimonia sau împlinirea umană.

Apoi mi-a plăcut că era cu poze și n-am mai citit demult o carte ilustrată, însă pe parcurs, deși am descoperit idei interesante și perspective noi, parcă totuși nu era ce căutam (nu că aș ști ce căutam) sau ce mă așteptam. Structurată pe capitole, fiecare dintre ele are, pe lângă ideea dezbătută, destinații și ghizi. Ghizii sunt personalități din literatură sau pictură, tehnică foarte mișto prin care de Botton și-a legat ideile de exemple concrete. De exemplu, de la fascinația pentru trenuri a lui Edward Hopper, de Botton elaborează ideea cum că singurătatea pe care o avem în trenuri sau avioane e mediul cel mai potrivit pentru conversații cu noi înșine.

După câteva ore de visare în tren, am putea simți că am fost returnați nouă înșine – adică repuși în contact cu sentimente și idei importante pentru noi. Nu e necesar ca întâlnirea cea mai propice cu adevăratul nostru sine să aibă loc acasă. Mobila insistă că nu ne putem schimba, fiindcă ea nu o face; mediul domestic ne ține ancorați de persoana care suntem în viața obișnuită, dar care s-ar putea să nu fie cea care suntem în esență.

Sau de la îndemnul lui Wordsworth de a ieși în natură pentru a ne umple sufletul cu emoții benefice, autorul scrie un întreg capitol despre efectul pe care îl are un deșert, un apus sau stâncile munților asupra psihicului nostru.

Am rezonat foarte tare cu dorința lui de a se muta într-o altă țară, cu altă cultură și alte tradiții și a exprimat-o extraordinar:

Farmecul unui loc străin se naște din simpla idee de noutate și schimbare: întâlnind cămile acolo unde acasă fuseseră cai; dând peste clădiri de apartamente fără decorațiuni acolo unde acasă ele avuseseră coloane. Dar s-ar putea să existe o plăcere mai profundă: am putea prețui elementele străine nu doar pentru că sunt noi, ci pentru că par să se potrivească mai fidel identității și atașamentului nostru decât orice ne-ar putea furniza țara noastră.

Ideile care mi-au rămas mie din cartea asta și care probabil or să-mi rămână în cap mai mult decât altele sunt următoarele:

– de foarte multe ori ni se întâmplă să anticipăm și să ne inchipuim atât de mult o viitoare călătorie încât să ne bucurăm de ea mai mult în capul nostru decât când chiar ajungem la destinație. La fel se poate întâmpla și când ne amintim de o călătorie, să o trăim mult mai intens decât când s-a întâmplat. Personal, nu de puține ori a fost așa. De exemplu, retrăiesc în amintiri mult mai intens și cu mai multă bucurie călătoria la Istanbul decât am făcut-o atunci.

– de asemenea, deși plecăm pentru a ne deconecta, pentru a ne bucura de peisaje și locuri noi, măcar o dată se întâmplă să aducem cu noi în vacanță problemele și grijile de acasă încercând să le rezolvăm, să le găsim soluții.

– John Ruskin, personalitate a secolului al XVIII-lea, pictor, filantrop, critic de artă, îndemna lumea să picteze sau să deseneze peisajele și locurile pe care le vizitează pentru că doar așa le observăm cu adevărat. încercând să le redăm detaliile când ne uităm mai mult de o fracțiune de secundă. Bine, nu cred că avem timpul pentru a face asta și, evident, în era aparatelor foto digitale mulți dintre noi văd orașe, clădiri, monumente prin lentila lor, cine ar mai sta să picteze sau să deseneze? Totuși, ideea e interesantă. Tot el îndeamnă călătorii să scrie despre ce văd, ce simt când se află într-un loc nou – asta fac deja și oricând recitesc cu plăcere articolele despre locurile pe care le-am văzut.

Sunt sigură că așa cum îmi amintesc detalii din alte cărți în cele mai neașteptate momente și cu cartea asta se va întâmpla la fel. Mi se întâmplă des să nu-mi amintesc mai nimic din cărțile citite atunci când invoc voit ceva anume, dar să-mi fulgere prin minte când întâlnesc o situație similară. Cât despre a recomanda cartea… nu știu, poate doar dacă sunteți călător, turist, vizitator și doriți o perspectivă proaspătă.