Să dispară sertarul cu ciocolată!

Slăbiciunea mea e ciocolata (oh, the irony!). Ea mă îngrașă, ea mă face să poftesc la ea, ea îmi oferă orgasme bucale când e produsă de anumite firme.

De 6 ani de când locuiesc cu Sotzu’ sub același acoperiș, unul dintre sertarele din casă a devenit „sertar de dulciuri”, că așa avea el la Baia Mare… Și eu, ca fraiera, am pus botul și-am acceptat acest minunat sertar în viața mea. Doar că, fericită fiind mental și gustativ, fizic am devenit tot mai rotunjoară, talia mea de viespe pierzându-se în spatele colăceilor. Sertarul ascundea minunății de ciocolată, bomboane și alte chestii pline de zahăr, pe care eu și Sotzu le înghițeam cu nesaț, fără număr.

Doar că am pus punct. S-a terminat domnia ciocolatei pentru că chiar nu-mi place deloc ce văd în oglindă. Și așa cum deja și-au dat seama și prietenele mele, pe mine dulciurile mă îngrașă, nu mâncarea pe care o mănânc. Pentru că nu mănânc nici mult, nici gras și foarte puțin junk, dar în comparație cu câtă ciocolată bag în mine, raportul e dezastruos. Așa că am decis să nu mai plec urechea la pledoaria și amenințările Sotzului și să desființez infamul sertar. Nu mai are pic de ciocolată în el, doar chestii sărate, care oricum nu mă tentează zilnic sau de mai multe ori pe zi cum o făcea ciocolată. Și nu, nu mă pot abține sau mânca cu moderație, pentru că până nu mi-e rău, nu mă pot opri.

Dacă nu e în casă, n-o mănânc. Îmi e lene să merg să-mi cumpăr așa că îmi pun pofta în cui. Și chiar dacă-mi cumpăr, îmi iau un baton de ciocolată și gata. Îmi potolesc pofta o dată la câteva zile, că totuși, viața fără ciocolată „e trist”.