6 aniversări, 60 de ani

Prima dată când „l-am sărbatorit” pe tatăl meu în lipsa lui, spuneam ceva de genul:

Azi, tati ar fi împlinit 55 de ani. Doamne… ce vârstă rotundă… ar fi trebuit să se bucure de nepoţi acuma, nu sa fie la 2m în pământ.

Aveam 26 de ani, dar copiii nu erau nici măcar aproape de planurile mele de viață. Nu pentru că nu mi i-aș fi dorit, dar după o astfel de tragedie, cum aș fi putut s-o combin cu o fericire atât de mare?

În al doilea an, de ziua lui i-am făcut cel mai scump cadou.

Unul pe care nu mi-aș fi dorit să i-l fac niciodată sau, să nu fiu absurdă, pe care să i-l fac cât mai târziu. Nu-i folosește la nimic, la fel cum nu i-au folosit nici borseta, nici lanterna, cumpărate amandouă pentru două Crăciunuri diferite.

Acum îmi dau seama că cel mai scump cadou ar fi fost Ada pentru el. Și îmi dau lacrimile de fiecare dată când mă gândesc ce bunic excepțional ar fi fost, câte ar fi învățat-o și cât de mult ar fi iubit-o.

În 2012, puneam poza asta cu noi doi. Aceeași poză pe care o am și pe noptieră:

Acum încerc să-mi dau seama câți ani aveam – probabil 2 – și aș vrea să știu ce idei de parenting stăteau în spatele acestor gesturi. Ce curaj voia să-mi inspire, ce protecție să-mi demonstreze că-mi oferă și câtă încredere avea în mine?

La 3 ani de la moartea lui, vocea și râsul lui erau la fel de clare ca întodeauna.

Mă gândesc la el şi-l văd râzând, îl aud râzând şi vorbind. I-aş recunoaşte vocea de ar fi să o aud dintr-o mie care se aud simultan.

Acum, după 5, la a șasea aniversare, îi pot auzi vocea și râsul la fel ca și atunci. Sunt tot clare și tot prezente, la fel de recongnoscibile.

Anul trecut îi ofeream eliberarea mea în dar. Mă consolam cu gândul că poate o are pe mami lângă el:

Anul ăsta sunt senină. Împăcată. Eliberată. Resemnată. Îmi place să mă gândesc că având-o pe mama mea alături de el, nu se mai simte singur (dacă s-a simțit vreodată – continui să mă agăț de gânduri de genul ăsta, deși încet-încet, deschid ochii rațiunii tot mai tare…). Îmi place să îmi închipui că se plimbă împreună pe undeva deasupra mea. Sau poate pe lângă mine, sărbătorind fără să-i văd. Îmi place să cred că își petrec timpul liber veghind asupra mea și sper că faptul că eu mi-am primit liniștea e o bucurie pentru ei.

N-a trecut mult și am primit și semnul că o fac. Că veghează asupra mea și că au grijă de mine. Și că așa cum făceau când eram copil, continuă să o facă și când nu mai sunt fizic lângă mine. Deși m-am rugat de ei să mă ajute, să tragă niște sfori și să-mi pună o vorbă bună la Doamne-Doamne, ei au știut mai bine.

Anul ăsta, tatăl meu ar fi împlinit 60 de ani pe 27 iunie. N-am scris sâmbătă pentru că am fost și ocupată cu curățenia și nici nu voiam ca aniversarea lui să fie trecută cu vederea cum sunt posturile de weekend in general. M-am gândit la el, cum mă gândesc de multe ori. Mai rar, dar mă gândesc. Și încerc să mi-l imaginez la 60 de ani și nu prea reușesc. Ar fi fost un bătrânel gârbovit? Ar fi fost la fel de în putere cum obișnuia să fie înainte de boală? La fel de activ, la fel de plin de viață? N-o să aflu niciodată, dar mă bucur să mi-l aduc aminte așa cum era.