Plai 2014 în 14 momente frumoase

„Și, ce-ați făcut în weekend?”

Dacă ați fi colegii mei de serviciu, v-ați fi săturat deja de întrebarea asta. O pun în fiecare luni și câteodată abia le smulg un răspuns.  Ieri n-a fost nevoie să mă întrebe ei pe mine ce-am făcut în weekend pentru că știau că am fost la Plai. Așa că m-au întrebat „Cum a fost la Plai?” Și le-am spus că:

* vineri am ajuns la Muzeul Satului pe la 7 seara, chiar imediat după ce-a început conferința de presă cu BaLaKo. N-am prins mult din ea și oricum eram atât de obosită, că n-am fost pe frecvență până n-am sorbit un espresso.

* m-am întâlnit cu bloggerii invitați (Nico, Alex, Ruxa), și bloggerii timișoreni (Doris, Cristina, Alexandra, Nebu) și ne-am strâns în jurul unei mese din paleți să savurăm pită cu untură și cu ceapă. Eu, că alții s-au ospătat cu supe, gulaș și alte bunătăți.

* i-am ascultat din când în când pe cei de la Light in Babylon, iar când au urcat pe scenă BaLaKo, m-am dus în fața scenei cu Pietricel și Alina care ajunseseră de puțin timp de la București. M-am bâțâit puțin pe muzica lor, însă n-am rezonat prea mult cu ea. Rareori se întâmplă să-mi placă muzica instrumentală din prima (de pildă nici Al Jawala nu mi-au plăcut din prima, abia la următoarea ediție Plai i-am așteptat cu nerăbdare), așa că poate se va întâmpla asta și cu BaLaKo.

via

* m-am întors la masa din paleți, unde am continuat discuțile în special cu Alina de la The One. Am vorbit despre cărți, dar deja urlam una la alta ca să-i acoperim pe cei de la Asian Dub Foundation, așa că am mai și tăcut și-am ascultat. Pare-mi-se că am și recunoscut o piesă, dar e foarte posibil și s-o fi confundat cu alta. Nu-s nici ei prin playlisturile mele, dar ce-am auzit a fost OK.

* oboseala și-a spus cuvântul, așa că m-am ridicat și-am plecat la plimbare să mă revergorez, și m-am oprit la Casa Filmelor, acolo unde după concertul Asian Dub Foundation urma să înceapă așteptatul film Usturoi. La cât de multă lume a venit să întrebe la ce oră începe, m-am felicitat că m-am dus mai repede. Înainte de film, însă, am prins o bucățică dintr-un documentar despre tabăra de la Tășuleasa, care mi-a stârnit interesul destul de mult.

* despre filmul Usturoi, dacă n-ați citit deja sutele de articole care s-au scris până acuma, vă spun și eu că-i un film fain. Amuzant, nici n-ar fi avut cum să fie altfel, doar e făcut de Groparu (din banii lui, apropos), cu doi copii foarte, dar foarte autentici, un berbec cu apucături de câine de companie și cu un radio-șanț în persoana lui Cearli Ceaplin de l-ai fi putut asculta ore în șir. Subiectul, în câteva cuvinte sărace e cam așa: Trandafir o iubește pe Xenobia. Trandafir e din clanul Ceapă, Xenobia din clanul Usturoi. Trandafir e sărac, Xenobia e bogată. V-ați prins deja că avem de-a face cu Romeo și Julieta când erau țigani rromi. Pentru că familia la nevoie se cunoaște, Ieremia, fratele lui Trandafir, copil în clasele primare îi propune celui mai bun prieten al său, Nicușor, să facă rost de bani, ca să-i asigure zestrea fratelui. Și cum poți face rost de bani, fără să-i furi, că nu-i frumos? Te faci politician? Nu. Te faci fotbalist? Nu, că ăia toată ziua trag prafuri albe pe nas. Te faci actor? Da. Că ăia au bani și fete frumoase și piscine. Bun. Și cum te poți face actor? Mergi la Hollywood, la Cluj. Și te întorci diseară cu banii. Drumul celor doi copii până la Cluj a fost, pentru mine, o idee prea lung și cu multă muzică țigănească pe fundal. Mi-a plăcut însă că atunci când au ajuns cei mici la Cluj, Groparu a avut grijă să prezinte orașul în toată splendoarea lui. Ah, că am uitat, în drumul lor, Ieremia și Nicușor i-au întâlnit în tren pe nașul Gaben și pe clandestinul Zicu. Gaben e atât de natural că zici că-i făcut să fie actor. Apoi când l-au întâlnit pe Adi Hădean, alergând prin parc, au primit indicații precise cum pot ajunge la Hollywood. Acolo au întâlnit-o pe Florica, cea care i-a dat pe mâna polițiștilor, care i-au returnat părinților și de la care au aflat vestea că cele două clanuri, Ceapă și Usturoi sunt înrudite, prin urmare nu mai e nevoie de zestre. Fain, vă spun. Când aveți ocazia, mergeți și-l vedeți.

via

* ziua de sâmbătă a început la ora 12 pentru mine, când m-am prezentat la atelierul de croitorie pe care îl așteptam cu sufletul la gură, dar pentru că fetele de la The Cloud Factory au întârziat, am mai dat o tură prin muzeu să văd ce se mai întâmplă. M-am oprit la cei de la CevaDeSpus și-am mai povestit cu ei – evident că iar mi-au dat lacrimile puțin – la Alexandra și Cristi să mă uit la poze de Prin Banat și am avut ocazia să povestesc puțin cu o fostă profesoară de-a mea de la Universitate, care se ocupa de Masa de scris. M-am întors la atelierul de croitorie, unde sâmbăta era programat atelierul de croșetat și cum n-am fost interesată de asta, m-am dus la Casa Filmelor.

* pentru că urma să înceapă Pura Vida, un documentar despre operațiunea de salvare a lui Inaki Ochoa de Olza, am rămas. Aveam o reținere pentru că știam că urma să fie trist, deși Luci încerca să mă îmbărbăteze că nu. Inaki Ochoa de Olza e unul dintre alpiniștii care și-au pierdut viața pe Annapurna, la 7.400 de metri, când încerca să ajungă în vârf pe versantul sudic. Însoțit de Horia Colibășanu și de Alexei Bolotov, cei trei s-au despărțit când Alexei a luat-o pe altă rută. Horia a rămas cu Inaki, iar în tabăra 4, spaniolul a suferit degerături, iar starea lui s-a înrăutățit. Horia a ramas cu el timp de 3 zile până când au venit ajutoare. Alpiniști au venit din Elveția, unii s-au întors din drum, alții au urcat muntele din nou după ce abia îl coborâseră, condițiile meteo n-au fost cele mai favorabile, deci vă puteți închipui ce desfășurare de forțe s-a produs pentru a-l salva pe Inaki. Din păcate, acesta a murit, iar trupul lui a rămas acolo, în inima muntelui, sub zăpadă. Am aflat mai apoi, de la Horia Colibășanu, o grămadă de informații despre cum se formează grupurile de alpiniști care urcă pe munte, despre ce înseamnă dopaj și ce nu, despre prieteniile care se leagă când ești singur cu cineva pe munte. Nici el, nici ceilalți care au participat la operațiunea asta nu recunosc că sunt și nici nu se simt eroi. Toți spun la unison că oricine ar fi făcut același lucru, nimeni n-ar fi putut să-l lase singur pe Inaki, chiar dacă știau că pentru el viața lua sfârșit atunci. N-au vrut să-l lase singur și toți s-au mobilizat pentru a încerca măcar. De văzut. Musai.

* pentru că am ratat atelierul de creative writing de la Masa de scris, datorită discuției cu Horia, m-am mai învârtit pe la corturi, am vizitat-o pe Lia și i-am admirat microteii (pe bune, intrați aici să vedeți ce poate face fata asta), m-am dus la căței să mă drăgălesc cu ei

* după care m-am oprit la concertul Țapinarii. Știam de ei de o grămadă de timp, dar nu-i ascultasem decât o singură dată, prin liceu, când vărul meu era fan. M-am distrat puțin la versurile lor.

* am pus capăt zilei de sâmbătă la ora 7 seara, că eram deja obosită și înfrigurată și începuse ploaia, iar concertele din seara aceea nu-mi făceau cu ochiul.

* duminică am ajuns la muzeu la ora 5 după-masa și în sfârșit am petrecut puțin timp de calitate cu Anca, voluntar Plai. Cum am petrecut timpul ăsta? Colorând. Da. Știți cât de terapeutic e? Am primit o mandala, creioane colorate și carioci și pune-te și colorează. Mi-am adus aminte instantaneu despre cum mă învăța tatăl meu să colorez, „doar într-o parte” astfel încât dungile lăsate de creion să nu fie în toate direcțiile, să nu colorez ochii cu roz sau parul cu albastru când nu e cazul. Când fetele de la Yoga se strângeau, numai bine m-am întâlnit cu o altă prietenă și-am mai dat o tură prin curte în așteptarea concertului lui Carminho.

eu sunt aia din spate, intinsă pe burtă

* la coadă la clătite am stat vreo 35 de minute, numai bine până să înceapă portugheza să cânte. Au mai venit și alți prieteni și ne-am găsit un loc pe un palet, sub pomi. Am auzit perfect și-am și văzut-o pe fragila Carminho. Dacă la Lisabona nu mi s-a arătat o seară fado, am profitat dumincă seara din plin de ea. Un exemplu:

* când scena a fost umplută de Subcarpați și orchestra lor, oamenii au început să vină către scenă din toate părțile, ca furnicile la mușuroi. Am fost impresionată de faptul că o formație românească reușește să facă atâta lume să vină la un festival pentru ei, pentru că mi-a fost clar că mulți dintre cei prezenți erau acolo în special pentru ei. Bravo! Mi-a plăcut intro-ul, mi-a plăcut buciumul, mi-au plăcut ritmurile și basul, dar n-am stat până la final. Ploua, d’ooh, ca la orice ediție Plai, și nici n-am vrut să prin îmbulzeala de la final.

În concluzie, mai vreau și la anul.

PLAI Festival mulţumeşte partenerilor şi sponsorilor care, prin implicarea lor, au făcut posibilă editia din acest an. De asemenea, mulţumeşte publicului, un partener permanent, fără de care acest eveniment n-ar exista.

Puteţi citi despre PLAI şi pe blog, Facebook, Twitter sau Instagram.