Căutătorii de povești
Autori: Radu Paraschivescu | Catalin Stefanescu | Irina Pacurariu | Vlad Petreanu
Nationalitate: romani
Gen: culegere de povesti reale
Anul aparitiei: 2012
Nr. pagini: 247 (Humanitas)
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 4/5
Am mai citit si: Ghidul nesimtitului (Radu Paraschivescu)
Motto-ul pe care l-aș da acestei cărți:
Vă scriu şi pentru că eu cred, cu toată convingerea, că biblioteca poate schimba oamenii, nu în totalitate, dar îi poate determina să fie mai frumoşi sufleteşte, mai sensibili, mai atenţi, mai buni şi mai înţelepţi.
Sunt sceptică de fiecare dată când îmi apare în cale câte o carte scrisă de autori români contemporani. Nu știu de ce. Pur și simplu îi evit, dar dacă chiar îmi cade în mâini, mă apuc de carte, fără nici o așteptare. Și e mai bine așa pentru că neașteptându-mă la ceva anume, nu sunt dezamăgită. Pot eventual fi plăcut surprinsă. Sau chiar foarte plăcut. Cum a fost și în cazul Căutătorilor de povești.
Când proiectul Biblionet a început să fie promovat pe bloguri, am citit cumva pe diagonală câteva articolele despre asta, dar n-am știut exact ce și cum se întâmplă. Cândva, anul trecut, Matei m-a sunat să mă invite la lansarea oficială a Căutătorilor de povești, dar fiind prinsă la lucru, n-am avut cum să ajung. Așa că i-am promis că mă voi revanșa citind cartea. Și m-am ținut de promisiune, cu scepticismul de care vorbeam la început. Numai că după ce-am citit prima poveste… la care mi s-au și umezit puțin ochii… eram curioasă să o aflu și pe a doua. Și-apoi și pe a treia și pe-a patra și pe-a zecea, pe toate, până la ultima.
Căutătorii de povești sunt Radu Paraschivescu, Vlad Petreanu, Cătălin Ștefănescu și Irina Păcurariu. Dacă despre Radu Paraschivescu știam că e scriitor de meserie, dacă despre Vlad Petreanu îl știu iscusit la scris de pe blogul lui, de la ceilalți doi nu știam la ce să mă aștept. Din nou, foarte bine, pentru că surpriza a fost extrem de plăcută. Trebuia să mă gândesc că cei de la Biblionet n-ar fi ales niște oameni cunoscuți doar pentru că le pot promova cartea. Toți cei 4 autori au darul de-a scrie și ți-e mai mare dragul să îți închipui poveștile scrise de ei. Cu metafore, cu comparații, cu toate figurile de stil învățate la școală, plus alea din facultate. Chiar de-aș vrea (dar nu vreau) să aleg pe unul dintre ei drept povestitor preferat, n-aș putea. Fiecare are ceva care te poartă prin experiența trăită, dar mai ales, fiecare își are stilu-i inconfundabil. Mi-a plăcut Radu Paraschivescu pentru că a folosit dialogul, o grămadă de referiri la melodii, la cinematografie, la limbi străine, la călătorii. Mi-a plăcut Vlad Petreanu pentru că în fiecare poveste descrie gingaș câte un copilaș, mi-a plăcut Irina Păcurariu pentru emoția femeiască și mi-a plăcut Cătălin Ștefănescu pentru tonul blând și calm.
Cartea aceasta este despre legătura oamenilor cu biblioteca şi despre vieţile schimbate cu ajutorul unor bibliotecari pasionaţi de meseria lor.”
Despre carte în sine vă spun că e o colecție de povești adunate de cei 4 de prin bibliotecile României înscrise în programul Biblionet. Adică acele biblioteci care au primit câte 4 calculatoare, o imprimantă și un videoproiector din partea Biblionetului. Și acesti oameni le-au colindat și-apoi au povestit ce-au aflat în lungile și obositoarele lor drumuri. Am aflat că aceste 4 calculatoare aduse în comunele și satele românești au schimbat vieți așa cum probabil nimeni nu se gândește. Unii si-au găsit familia pe Facebook, alții și-au găsit joburi, alții au văzut lumea din spatele monitorului fără să plece dintr-un sat uitat de lume, alții caută informații despre cum să experimenteze în grădină. Așa că am selectat pentru voi câteva dintre cele mai interesante schimbări care s-au întâmplat de când Biblionetul există in viețile lor.
„Ne-am propus să valorificăm arhiva fotografică, mentală şi afectivă a seniorilor noştri. Să facem din ea un bun la îndemâna tuturor, în aşa fel încât tinerii de azi să poată vedea cum arăta oraşul lor în trecut, cu parfumurile, amintirile, dramele şi legendele lui.”
„Abia acum se vede adevărata dimensiune a ceea ce vor face oamenii ăştia, aici, la Biblioteca Sănduleşti. O nuntă. O să simuleze o nuntă tradiţională, ca la carte. Ba chiar şi o şezătoare, aşa cum se făcea odinioară. Mi s-au muiat picioarele. Toate astea, doar ca să văd eu şi să povestesc mai departe. Şi ca să se ştie că aici nu e un capăt de lume, ci că sunt o mulţime de chestii de văzut şi de auzit.”
„Şi-acum, evenimentul. O strângere de fonduri pentru dotarea Secţiei de limbi străine a Bibliotecii Judeţene. Cum? Printr-un cârlig gastronomic: clătite americane cu sirop de arţar. […]în două ore, Veronica şi David Barker strâng dublul sumei scontate.”
„E păgubos (deşi, poate, inevitabil) să crezi că aşezările despre care nu ştiai că există pe hartă sunt locuri fără miză, unde nu se întâmplă nimic. Uite că se-ntâmplă, când viaţa îţi scoate în cale un om cu iniţiativă sau un pâlc de tineri energici.”
„La rândul lui, Ghidul de lectură pentru mici şi mari deschide uşa care trebuie. Părinţii află cum trebuie să-şi joace rolul în educaţia pentru citit a copilului şi care sunt paşii de făcut în primii lui ani de viaţă: care e rostul unui cântec de leagăn (“ritmul cântecelor de leagăn seamănă cu bătăile inimii”), ce legături se înfiripă între spusul unei poveşti şi un joc de copilărie şi aşa mai departe. Cu ajutorul cărţilor, bibliotecarii din Sfântu Gheorghe dezvoltă o pedagogie parentală care se răsfrânge asupra copiilor.” – Ghidul de lectură a fost un proiect al bibliotecarei pentru a atrage cititorii la bibliotecă.
„La bibliotecă, Marin Marica vine să caute informaţii despre arborii lui şi să discute cu alţi stupari, pe Internet, că idei bune vin de te miri unde. […]E doar curios să mănânce, că a auzit că-s bune, şi, mai ales, vrea să vadă dacă poate face ce şi-a pus în cap. E greu, de fapt, s-ar putea să nu iasă, s-ar foarte putea, dar trebuie să-ncerce, că dacă nici nu-ncearcă, de unde să ştie?”
„Ella Borza, Simona Lupean, Denisa Tincu şi Marinela Ghibescu. Alegând o temă de proiect şcolar, fetele astea au făcut, la bibliotecă, o revistă. Se cheamă Adolescentul. Pe computerele bibliotecii au paginat, au tehnoredactat, şi tot aici au scos printul revistei. Mi se pare un lucru excepţional.”
„[…]…dup-aceea, în câteva minute, şi-a rezervat biletul. Pentru Anglia. De-aici, din Miloşeşti. Să mai zică unii şi-alţii că nu suntem europeni.”
„E un microbuz plin cu cărţi şi jocuri, o donaţie din partea unor oameni inimoşi. Şi mergem cu el prin zonă, pentru cei care n-au cum să ajungă la noi.”
„La fel ca o floare, o clădire integral verde trebuie să folosească doar apa pe care o are la dispoziţie la faţa locului; la fel ca o floare, trebuie să trăiască, integral, doar din energia furnizată de soare; la fel ca o floare, trebuie să nu polueze deloc – şi, fireşte, trebuie să se integreze în peisaj, să fie prietenoasă şi frumoasă.” – e vorba despre Biblioteca din Cacica, jud, Suceava, menită să fie prima clădire integral verde din Europa.”
„Acum există oameni care fac economie inclusiv la ziarul de dimineaţă, preferă să-l citească la bibliotecă. Foarte puţini îşi permit să mai cumpere cărţi, n-au cu ce, trebuie să-şi asigure mâncarea.”
„Biblioteca e locul în care s-au format câţiva experţi locali în programe europene.”
„De când au venit calculatoarele unii copii romi au dat năvală. Dana a profitat de ocazie şi le-a pus anumite condiţii. Spălatul pe mâini înainte de folosirea computerului. Verificarea temelor pentru acasă primite la şcoală. “Dacă ne facem tema, avem voie la calculator.” Unul dintre copiii romi şi-a făcut acte doar pentru a putea veni la bibliotecă. Alţii au început să meargă la şcoală pentru acelaşi motiv.”
Căutătorii de povești poate fi descărcată gratuit de pe site-ul oficial în formatele pdf (cu sau fără poze), mobi (pentru Kindle) și epub. Există și carte tipărită, care e extraordinar de frumos ilustrată șiiii, pe care o voi da unuia dintre voi. 🙂 Adică un concurs. Pentru a o câștiga, trebuie să-mi spuneți o poveste despre o bibliotecă publică. Voi desemna câștigătorul pe pagina de Facebook, duminica viitoare. Castigatoarea volumului e Pauna Oana. Felicitari, Oana 🙂
Apropos, dacă aveți un calculator pe care nu-l mai folosiți, nu-l aruncați, sunt atâția copii și vârstnici în satele noastre care ar putea beneficia de el. Scrieți-i lui Matei și vă va găsi o bibliotecă unde îl puteți dona. Eu aștept adresa unde să-l trimit pe al meu.
Biblioteca Judeteana I.S. Badescu Salaj, prin ochii mei:
http://catalinamarincas.wordpress.com/2012/12/30/cum-am-ajuns-la-biblioteca-judeteana-salaj/
Cand ma gandesc la o biblioteca publica nu ma pot gandi decat la Biblioteca Astra unde am petrecut numeroase ore in vederea redactarii lucrarii de licenta ( da, stiu, sunt foarte demodata…am facut-o singura 😀 ) si in sesiuni pentru pregatirea proiectelor.
Ce imi aduc aminte foarte bine sunt zilele de iarna cand mergeam acolo si negresit era un barbat pe la 30 de ani prezent intotdeauna, indiferent de ora la care mergeam, statea la prima masa din fata unor rafturi cu colectii speciale, albume de arta, carti in general care nu se imprumuta acasa. Tin minte si acum ca il priveam cu coada ochiului, mereu surprinsa de alegerile lui, intotdeauna ceva cu ilustratii foto, dar nu aveam eu timp sa ma interesez pentru ca mergeam pentru studiu la biblioteca, nu pentru socializare. Asta pana ce l-am vazut intr-o seara dormind in parc…barbatul era un om al strazii care peste zi, probabil in ideea de a se incalzi venea la biblioteca si privea pozele din carti. Avem sa aflu mai tarziu de la o bibliotecara ca el nu stie sa citeasca…
A fost odata o biblioteca publica.La fel de veche ca vorba romaneasca si la fel de hodorogita ca usa bisericii Voronet.In fiecare fereastra de la facultate,o fata de 20 ani,imbujorata de frigul de afara,intra grabita pe usa bibliotecii.Venind mereu,portarita o cunostea si se salutau din buze,iar bibliotecarele asteptau cu interes sa auda ce mai citeste cea mai infocata cititoare ce frecventeaza acea biblioteca.Se plimba incet printre rafturi,bibliotecarele aveau incredere in ea si o lasau sa se desfasoare in voie.Lua cartile in mana,le studia,le citea descrierile,le punea frumos pe raft:doar 2-3 erau castigatoare in acea saptamana.Le aducea la inventar cu o bucurie de nedescris pe fata,ca un copil caruia i-ai luat o jucarie noua.Deseori,cand se anulau module,pasea emotionata in sala de lectura.Isi scria fisa si se aseza pe scaunul din ultima banca.Nu ii placea sa iasa in evidenta.Vroia doar sa-si savureze cartile in liniste si penumbra.De la o vreme,in drumul ei spre ultima banca,dadea cu ochii de un baiat chipes,bruet,bine facut,alt amator de lecturi bune,care isi tragea scaunul cu o politete exagerata de fiecare data,sa treaca nestingherita ea.Privirile lor s-au incrucisat de multe ori,scantei stateau sa arda intreaga camera.Intr-o zi alba de iarna,cand ningea ca-n povesti,cei doi si-au vorbit.Au discutat despre ce citesc,ce le place,au descoperit ca au lucruri in comun si peste ceva timp au iesit la un ceai.Era la fel de alb si ca-n povesti ca prima oara.Peste cateva zile,se plimbau prin parcul solitar,sub teii dezgoliti,tinandu-se de mana.Locul lor preferat de intalnire ramanea totusi biblioteca.Se abtineau sa se sarute cu greu.Buzele lor se potriveau ca fila dreapta de cea stanga.Unite delicat,dar sigur.Citeau aceleasi lucruri acum.Biblioteca era casa lor,locul in care reveneau cu drag.Peste luni si-au zis ca se vor casatori si isi vor aduce copiii sa creasca acolo,in tinutul fermecat al cartilor,in care iubirile rasar din carti,devenind reale,chiar si pentru asa-zisii tocilari.Pasii lor mai rasuna si acum pe coridoarele bibliotecii,saruturile dulci pocnesc pe coridoarele intunecate,copiii lor or fi alergand pe scarile in forma de spirala.Cine stie?Cine poate stii soarta lor?
Foarte frumos ai povestit! m-ai emotionat…
Multumesc mult pentru premiu!Sunt atat de emotionata ca nu-mi gasesc cuvintele.
Multumesc mult pentru apreciere!Inseamna mult pentru mine!
eu ma gandesc la biblioteca unde am terminat eu liceul.saracacioasa si prafuita.imi amintesc cum mergeam vara mai mult de 10 km cu bicicleta pentu a imprumuta carti sa citesc.erau putine exemplare si trebuia sa astept pentru a primi o carte pana o duce cineva inapoi.
Imi amintesc de o vacanta de vara petrecuta in mare parte in sala de lectura a bibliotecii din Ploiesti. Podeaua era veche si scartaia la cea mai mica atingere, scaunele erau de lemn si pareau lustruite, mesele la fel, lucioase, cartile miroseau putin a mucegai, iar prin geamul deschis intrau cu zecile albine si muste. Stateam impreuna cu o colega de clasa la o masa si luam notite din carti, pregateam comentarii si ne intrebam ce cauta adultii in sala de lectura, de ce nu stau la ei acasa, in loc sa scartaie podeaua la biblioteca. :))
Am si eu de scris doua povesti despre biblioteci: prima, cea a adolescentei mele cu vise si a doua, cea in care mi-am pregatit examenele, pe care am urat-o si am iubit-o deopotriva.
Mi-a placut dintotdeauna sa citesc, cred ca e o chestie mostenita de la ai mei, si chiar si acum, cand avem cartile la un clic distanta, prefer mirosul si fosnetul uscat al paginilor unei carti. Ma uitam cu ochii mari la copertile cartilor din biblioteca alor mei asteptand nerabdatoare sa cresc si sa pot in sfarsit sa deslusesc tainele ascunse intre copertile colorate. Ei, si pentru ca ajunsesem la fundul sacului cu cartile de acasa, imprumutasem si de pe la prietene, m-am gandit sa-mi fac abonament la biblioteca din oras. Numai gandul de biblioteca de la Casa de Cultura imi dadea fiori, ma gandeam ca trebuie sa fie una imensa si-mi imaginam rafturi ticsite de carti care abia astepta sa fie deschise, rafturi intre care abia poti sa strecori un ac…Si intr-o zi calda de vacanta i-am trecut pragul. Bibliotecara era o fosta colega de-a mamei, care, cand m-a vazut s-a bucurat ca ma duc acolo si care vazandu-mi privirea nedumerita care se tot intorcea pe pe un perete pe un altul, mi-a spus, parca scuzandu-se “Stii, nu prea mai sunt carti, mai avem ceva de pe vremea combinatului, dar lumea nu prea mai vine aici.”. Tin minte ca m-a durut raspunsul ei, de parca cineva mi-ar fi facut un rau fizic, pentru ca mi-a fost draga acea biblioteca din momentul in care i-am trecut pragul si nu intelegeam de ce lumea nu merge sa citeasca. M-a lasat sa-mi aleg cate carti am vrut, m-a lasat chiar si in depozitul de carti, sau ramasitele acestuia, dar cumva simteam ca placerea de a citi mi-a fost spulberata.
Iar pe cand eram studenta am facut cunostinta cu o biblioteca adevarata, una mult mai mare, cu fond de carte, cu sala de lectura, cu oameni dedicati…tin minte ca in antecamera salii de lectura mai erau niste rafturi cu reviste si ziare si pentru ca adunasem o colectie de reviste si urma sa ma mut, mi-a parut rau sa le arunc si asa mi-a venit ideea de a le dona bibliotecii; nu stiu ce au facut cu ele, cert este ca pret de aproape un an le-am vazut pe raft. Si am continuat sa fiu un cititor fidel, stiu autorii si rafturile cu ochii inchisi, imi place aerul cand intru acolo, si scartaitul usii, si panoul cu evenimentele organizate.
Multumesc mult pentru premiu!Am ramas cu gura cascata la propriu.