Micile plăceri ale morții – Goran Mrakic

Am citit cartea la începutul anului, dar pentru că nu am avut timp să îi fac o poza demnă de Instagram (*eyeroll*), am tooooot amânat. Până acum e cu siguranță în top 10‑ul cărților lui 2024 și nu am nici un dubiu că va rămâne acolo.

Cum am trăit eu cartea asta? Cu multe, multe emoții.

E un fel de Amintiri din copilărie, însă varianta din Banat. Și nu mă refer doar la copilăria lui Goran Mrakic, ci și la a mea. Într-un stil care alternează înjurăturile cu melancolia și filosofia, uneori și cu fantasticul (nelipsit din viața satului), îl surprindem pe Goran în anul 1989, anul sfârșitului copilăriei, anul Revoluției și al schimbării. Încă se hrănește cu poveștile cu cowboy și indieni, trăiește pentru fotbal (atât cel local, cât și cel de la radio și televizor) și nu îndrăznește să vorbească cu fetele. Are o grămadă de prieteni cu care face diverse trăznăi, însă e în general cuminte.

Multe corzi sensibile au fost atinse de prima carte de 5 stele de anul ăsta. În primul rând prin limbajul plin de regionalisme, care m-au îmbătat de plăcere, apoi de amintirile evocate, o dată chiar și de menționarea unei melodii sârbești atât de puțin cunoscută restului țării, însă atât de iubită în vest. Am dat repede fuga pe YouTube să o ascult din nou, după foarte-foarte mulți ani și știu doar că e un cântec de dragoste, dar mai mult nu. Habar nu am ce cântă, dar nici nu vreau să știu. E de acolo, din adolescența mea, împreună cu Dragana și Neda Ukraden. Apropos de regionalisme, am făcut un test cu soțul, băimărean, să văd dacă ce-am găsit în carte îi sună cunoscut. La toate a ridicat sprânceană, în timp ce eu jubilam amuzată. 98% din stickerele pe care le vedeți în poză sunt pentru cuvintele de acasă, pe care doar bănățenii le folosesc și le înțeleg.

Dincolo de anecdotele și poznele de la Variaș, Mrakic celebrează calitatea cu care ne mândrim cel mai mult în Banat: multiculturalitatea. Am fost mereu înconjurați de sârbi, șvabi, unguri și nimeni nu le-a spus să plece de unde au venit. În copilăria mea au fost Mile, Dragan, Branco, Milorad (haha, tatăl Oliverei, de care îmi era foarte frică), Miodrag, Ivo și Iasminca. În Timișoara există liceul sărbesc, liceul german și liceul maghiar, pe lângă cel francez și cel englez. Sunt mândră foc că mă trag de acolo și am cunoscut de mică traiul asta pașnic între oameni de naționalități diferite.

Apreciez foarte, foarte tare că Revoluția a fost atât de sumar amintită, aproape nesimțită în paginile lui Mrakic. Și foarte bine pentru că mi s-ar fi părut nedrept că istoria să fure din atenția pe care o merită satul și oamenii lui. Sunt destule cărți în care Revoluția e personajul principal, mă bucur că nu și asta. Sunteți tentați să mi-o luați în nume de rău? Vă rog, nu. Nu ponegresc amintirea oamenilor care au murit pentru țară, însă nu toate cărțile despre 1989 trebuie să fie despre Revoluție.

Mulțumesc pentru amintiri!