Boala familiei M (sau U)

Pentru campania #obiceiurisanatoase de la Activia, Nebuloasa și-a propus să se îngrijească în primul rând de suflet. Motiv pentru care și-a strâns cititoarele și le-a dus la teatru. Eu n-am mai fost la o piesă de nu-mi aduc aminte când… așa că m-am alăturat și eu grupului.

Piesa aleasă a fost Boala familiei M, în regia lui Radu Afrim. Aveam încredere în experiența Nebuloasei într-ale teatrului așa că recomandarea ei a fost suficientă pentru mine.

Înainte să intrăm am întrebat-o dacă e comedie sau dramă, că nu știam nimic nimic despre piesă. Dramă. Mai întreb: „E cu…nebuni?” si fac semnul ăla cu degetul la cap. Da. Mi se pune un nod în gât, da’ îl ignor, că e doar un spectacol.

Decorurile și muzica mi-au plăcut de cum am intrat în sală. Lipsa unei scene care să fie deasupra publicului m-a surprins plăcut, deși nu era prima piesă jucată pe o astfel de scenă. Începe și apar și primele momente comice. Râdem timid, eu mai amar…

Pe scurt, despre ce e vorba: familia M, formată din Maria, Marta, Gianni și Luigi, este o familie disfuncțională. Luigi, tatăl, e debil mintal. Maria, mezina, e o parașută cu multe avorturi la activ, Marta e sora „cea batrână”, care are grijă de toți, iar Gianni e tânărul care se hrănește cu iluzii, care observă trăirile tuturor celor din jur, care își dorește să-și păstreze condiția de copil într-o casă plină de suflete moarte, care ar vorbi oricând despre orice. Maria nu comunică cu Marta, prin urmare nu se cunosc aproape deloc. În schimb, își dorește să comunice mai mult cu Fulvio. Luigi vorbește, dar vorbește prostii. Uită, se comportă ca un copil și are în permanență nevoie de cineva care să-l supravegheze (vă sună cunoscut?). Marta… Marta nu mai are chef să vorbească, e moartă pe dinăuntru, țâfnoasă, nervoasă, acră, fără nici o urmă de fantezie, prea înrădăcinată în viața ei mizerabilă. Pe lângă această familie, mai sunt Fulvio și Fabrizio. Fulvio e logodnicul Mariei, iar Fabrizio e prietenul lui, care se îndrăgostește de Maria. Puțină telenovelă nu strică.

Totul bine și frumos, până la niște aparte-uri ale Martei și ale lui Giani. Sau până la un dialog între ei doi. Mi-a fost greu, greu de tot să văd pe scenă ceva foarte asemănător cu ce trăiesc eu acasă. Să-mi văd sentimentele și dramele exprimate prin gura Martei. Sunt foarte foarte curioasă cum au perceput-o ceilalți privitori din sală, care nu se identificau cu ea 100%. Mi-aș fi dorit și eu să o văd din papucii lor. Să nu simt piesa asta așa cum am simțit-o. Să nu plec de-acolo plângând.

N-a fost o alegere inspirată să merg la spectacolul ăsta. Nu pentru că n-ar fi fost bun, pentru că e. E foarte bun. Ci pentru că pentru mine a fost prea intens, prea real, prea fidel vieții mele. Un suflet mort ca Marta am și eu. O viață în care se întâmplă chestii și eu nu fac parte din ele. Particip și nu le asimilez. Nu mă bucur de ele, nu le experimentez, deși eu sunt actrița principală în piesa asta absurdă…

Noroc cu plecarea la București, că mă mai resuscitez și eu nițel…