Un an, tati…
De când nu te-am văzut, de când nu te-am auzit, de când nu ţi-am simţit braţele în jurul meu… Mi-a fost atât de greu să mă apuc să-ţi scriu, odată pentru că nu vei citi niciodată rândurile astea, dar sper din suflet să le simţi cumva, şi a doua oară pentru că atunci când îmi permit să cobor adânc în amintiri, mă doare. Mă doare acolo unde copiii mici spun că e casa sufletului: în burtă. Mi se pune un nod şi lacrimile încep să curgă, de parcă acolo e izvorul lor. Şi acum curg, pentru că în momentul în care am scris titlul m-au năpădit fără să mă pot opune. M-am tot opus zilele astea, am tot alungat gândurile şi amintirile, le-am înlocuit cu chestii superficiale, bucurii efemere şi exaltări neimportante.
Acum câteva zile a murit un rapper, dar tu n-ai de unde să-l ştii, poate totuşi l-ai zărit pe undeva. Şi am citit pe net lucrurile pe care le spuneau despre el cei care l-au cunoscut. Şi toţi spuneau că s-au simţit binecuvântaţi că l-au cunoscut şi că sunt fericiţi că au avut şansa şi ocazia de a lucra cu el. Şi m-am gândit, tati, că eu sunt cea mai norocoasă şi cea mai binecuvântată fată că mi-ai fost părinte, că m-ai învăţat atâtea şi că m-ai iubit atât cât putea un tată să-şi iubească copilul. Am vrut să scriu lucruri vesele, să scriu că mă bucur că m-ai învăţat să merg cu bicilcleta şi să sar „cap” în bazin, să nu-mi fie frică de nimic şi să fiu mai fâşneaţă – ce mă mai enerva cuvântul ăsta… Că m-ai pregătit pentru viaţă dându-mi sfaturi în felul tău, că m-ai făcut să nu pot minţi şi să nu las pe nimeni să-şi bată joc de mine. Am scris toate astea, dar n-o pot face cu zâmbetul pe buze pentru că lacrimile nu se mai opresc… Şi mă bucur, mă desfăt cu suferinţa asta pentru că atâta timp cât curg, eşti încă viu în mine şi în amintirile mele. Mi-e groază când mă gândesc că imaginea ta se va estompa la un moment dat şi tot ce voi putea face, va fi să oftez şi să zâmbesc amar… Nu vreau să zâmbesc amar, vreau să plâng de dorul tău, de durerea că ai plecat prea repede.
Nu ştiu cât de fâşneaţă am ajuns, dar sper că de-acolo de sus să vezi că mă descurc. Să vezi că fac tot posibilul ca mami să aibă tot ce îi trebuie, medicamente, mâncare, haine şi papuci. Că Benny şi Ricky sunt sănătoşi şi un pic mai veseli, că maşina merge, deşi trebuie să mai schimb una alta pe la ea… Şi sper să vezi ce bine mă înţeleg cu C. şi că, dacă ai mai fi trăit te-ai fi bucurat din suflet la vestea că vei fi bunic. Eu o să fiu mătuşică. Încă nu ştiu dacă de băieţel sau de fetiţă, dar încep să mă obişnuiesc cu statutul ăsta şi încă nu prea pot… Mi-ar fi plăcut tare mult ca copiii mei să înveţe de la tine lucrurile pe care le-am învăţat eu, ai fi fost minunat cu ei, sunt sigură de-asta.
Mă tot gândesc ce să-ţi mai povestesc, ce să-ţi mai spun, dar tot ce-am înşirat în gând de ceva vreme încoace, s-a şters. Voiam să-ţi spun, dacă cumva nu vezi de-acolo de sus, că nenorocitul ăla de canal pe care îl credeai desfundat, s-a înfundat la loc. Şi apa tot se strânge în faţă garajului. Deci ai murit degeaba, tati, şi nici nu ştii cât mă enervează asta…
Câteodată îmi amintesc ziua morţii tale. Şi cea de dinaintea ei, atunci când am venit acasă şi ti-am spus că a murit Mile şi tu ai zis : „Hai, lasă…” Nu-ţi venea să crezi că un om aşa puternic putea fi doborât asa uşor. Şi a doua zi, tati, te-ai dus după el… Şi îmi aduc aminte detaliu cu detaliu, minut cu minut şi clipă cu clipă din 23 martie 2010… Nu uit cum eram îmbrăcată, cum erai îmbrăcat, nu uit mănuşa de lucru de pe mâna ta inertă, nu uit treningul pe care l-am văzut pentru ultima oară, nu uit cum mi-a amorţit tot corpul când te-am văzut întins pe jos. Nu uit privirea prietenilor tai şi a vecinilor noştri, nu uit vocea medicului de pe ambulanţă care mă întreba dacă ai suferit de ceva. Nu uit telefoanele pe care le-am primit, nu uit seara aia în care casa era plină şi nimănui nu-i venea să creadă că tu n-o să mai vii acasă niciodată şi că eu nu mai am tată. Nu uit cât de liniştită am dormit şi cum mami a venit în toiul nopţii să mă întrebe unde eşti… Nu uit cum în ziua următoare când m-am trezit nu era totuşi un coşmar, ci viaţa mea aievea… Nu uit cum ţi-am ales sicriul şi nici coroana, cum le-am plătit din banii tăi şi cum nu puteam concepe că toate erau pentru tine. Nu uit nici reîntâlnirea noastră, când m-ai întâmpinat în costum, cu ochii închişi pentru vecie şi cu dantelele alea să-ţi ţină de frig… Nu uit cum am izbucnit în lacrimi când te-am revăzut în sicriu, dar am uitat câte lacrimi mi-au curs. Le-am numărat tati, da’ la un moment dat le-am pierdut şirul.
Şi că tot îţi scriu, aş vrea să te întreb: de ce nu-mi mai apari în vis? De când mi-ai povestit de Fecioara Maria şi că îţi e bine acolo, te-am mai visat de câteva ori mângâindu-mă pe cap. Sau să fi fost înainte de visul cu Fecioara Maria? Nici nu mai ştiu. Dar îmi doresc aşa de mult să-mi vii din nou în vis, să te mai văd din când în când… că dacă nici acolo nu te mai văd, în poze încă n-am putere…
Te las acuma, tati, că tot ce a rămas nespus citeşti în sufletul meu. Mă simt mai bine, m-am uşurat şi pot zâmbi din nou… O sa vin la cimitir azi, să-ţi aduc puţină lumină. Si flori, chiar daca o să zici că arunc banii pe prostii… Şi după Paşte o să-ti fac şi mormântul frumos, de piatră, cu cruce cu placă de marmură şi cu flori frumoase. Şi cu o bancuţă sper, să stăm mai mult la poveşti…
Te pup, tati,
Să ai grijă de mine…
One Comment
Pingback: