Veronika se hotaraste sa moara

Posted by On 05.12.2010 28 Comments

Veronika se hotaraste sa moarapaulo coelhoAutor: Paulo Coelho
Nationalitate: brazilian
Titlu original: Veronika decide morrer
Anul aparitiei: 1998
Nr. de pagini: 207 (Humanitas)
Premii: nu
Ecranizare: Veronika decides to die (2009)
Nota mea: 4/5
Alte romane de acelasi autor: nu

Am luat Veronika se hotărăşte să moară de la Schimb de carti pentru că am vrut să am un motiv atunci când îl vorbesc de rău pe Coelho. Până acum, aveam acelaşi sentiment pe care îl are multă lume când îi aude numele, şi anume acela de desconsideraţie: “dacă citeşti numai  Coelho, Dan Brown şi chick lit nu te poţi numi cititor”. Sau variaţiuni pe această temă. Dar, acum o să-mi cam dau cu firma-n cap, pentru că, ce să vezi?, Coelho mi-a plăcut. În orice caz, după Adio, arme, cred că orice carte, oricât de simplistă ar fi fost, m-ar fi binedispus instant.

Da, Coelho e simplist, scrie pentru mase, scrie la comanda sau pentru bani, naiba ştie de ce scrie, da’ cel puţin în Veronika se hotărăşte să moară a îmbrăcat destul de frumos o idee  şi a conturat-o în cuvinte pe care să le înţeleagă toată lumea. Chiar dacă nu-i nu ştiu ce capodoperă literară, după ce o închizi, rămâi aşa cu nişte întrebări, ceea ce mie mi se pare mare lucru. Întâlnindu-mă zilele trecute cu Amelie Nothomb pe un blog, mi-am dat seama că şi Coelho e cam la fel ca ea. Mă rog, ea e o maşină de scris romane, având în vedere că în fiecare an, de La Rentree Litteraire, ea mai publică o carte. Însă amândoi au acelaşi stil facil de a broda pe marginea unei probleme sociale sau filosofice.

Revenind la Veronika – este o tânără bibliotecară de 24 de ani ce locuieşte în Slovenia, mai precis într-o mănăstire de măicuţe din Ljubljana. Motivul pentru care se hotărăşte să moară nu-i un mare secret şi nici nu îl descoperi la pagina 70, Coelho ţi-l spune din start, să nu-ţi baţi prea mult capul cu asta. Nu mai vrea să trăiască pentru că viaţa ei este mediocră, nu i se întâmplă niciodată nimic, totul si toate sunt parcă trase la xerox şi i se cam ia să trăiască zilnic aceeaşi rutină. Unii dintre noi ar face ceva în privinţa asta, şi-ar găsi un hobby, ar face ceva radical, şi-ar schimba culoarea la păr, ar pleca într-o călătorie revelatoare, iar alţii… ei bine, alţii s-ar sinucide. Adevărul e că şi asta e ceva foarte radical.

Tentativa de suicid eşuează şi ajunge la un spital de nebuni, unde este tratată, dar i se spune că inima îi este foarte slăbită şi nu mai are mult de trăit. Dorinţa ei nu se schimbă, însă nu se prea împacă cu gândul unei morţi lente şi vrea să termine cu viaţa cât mai repede.

în încercarea ei de a face rost de medicamente pentru a-şi opri inima oricum bolnavă, o întâlneşte pe Zedka, o altă “nebună” inchisă la Vilette pentru că se îmbolnăvise de dragoste pentru un bărbat şi nu-şi mai putea continua viaţa cu soţul ei din cauza fantomei acelui bărbat din trecut şi a scenariilor fabricate de imaginaţia ei. Mai târziu o întâlneşte pe Mari, femeie trecută de 60 de ani, înţeleaptă, care s-a refugiat la spitalul de nebuni pentru că din cauza unor atacuri de panică serioase rămăsese şi fără slujbă (fusese un avocat reputat) şi fără soţ şi fără nici o perspectivă. Aşa că, la Vilette era mai bine pentru ea, nu mai avea de-a face cu nimic din afara zidurilor. şi, în cele din urmă, Veronika îl întâlneşte pe Eduard, un tânăr de vârsta ei, schizofrenic, care nu vorbeşte cu gura, însă e extrem de expresiv în priviri. El e internat din cauza unor viziuni paradisiace pe care părinţii lui le consideră scandaloase.

Deasupra tuturor planează figura doctorului Igor, preocupat cu scrierea tezei lui despre Vitriol sau Principiul Amar, pe baza observării pacienţilor din spitalul lui. Apariţiile lui sunt episoade interesante ce incearcă să definească nebunia. Mi-a plăcut îndeosebi explicaţia pe care i-a dat-o Veronikăi, atunci când aceasta l-a întrebat “ce este un nebun?”

Dumneata vezi ce port la gât?
O cravată.
Foarte bine. Răspunsul dumitale este răspunsul logic, coerent al unei persoane absolut normale: o cravată! Un nebun ar spune că port la gât o bucată de pânză colorată, ridicolă, inutilă, legată în mod complicat, care stânjeneşte mişcările capului şi impune un efort mai mare pentru ca aerul să poată pătrunde în plămâni. Dacă n-aş fi atent când aş sta lângă un ventilator, aş putea muri strangulat de bucata asta de pânză. Dacă m-ar întreba un nebun la ce serveşte cravata, ar trebui să-i răspund: la absolut nimic. Nici măcar ca ornament, pentru că azi ea a devenit simbolul sclaviei, al puterii, al rezervei distante. Unica utilitate a cravatei se vede când ne întoarcem acasă şi ne-o scoatem, dându-ne senzaţia că ne-am eliberat de ceva care nu ştim ce este. Dar justifică senzaţia de uşurare existenţa cravatei? Nu. şi totuşi, dacă întreb un nebun şi o persoană normală ce e asta, sănătos va fi considerat doar cel care răspunde: o cravată. Nu contează cine răspunde corect, contează cine are dreptate.

La Vilette, în zilele care i-au mai rămas de trăit, Veronika îşi revizuieşte viaţa, persoanele din ea, acţiunile şi mai ales comportamentul ei. Faptul că mereu s-a supus unor reguli şi restricţii sociale, că în ea există o sumedenie de Veronici pe care ea nu le cunoaşte, îi schimba dorinţa de a muri cu dorinţa de a trăi. Mai ales când se îndrăgosteşte de Eduard.

Şi cam atât vă povestesc eu, restul vă las să îl descoperiţi singuri.

Articole asemănatoare

TOPICS