Veronika se hotaraste sa moara

Veronika se hotaraste sa moarapaulo coelhoAutor: Paulo Coelho
Nationalitate: brazilian
Titlu original: Veronika decide morrer
Anul aparitiei: 1998
Nr. de pagini: 207 (Humanitas)
Premii: nu
Ecranizare: Veronika decides to die (2009)
Nota mea: 4/5
Alte romane de acelasi autor: nu

Am luat Veronika se hotărăşte să moară de la Schimb de carti pentru că am vrut să am un motiv atunci când îl vorbesc de rău pe Coelho. Până acum, aveam acelaşi sentiment pe care îl are multă lume când îi aude numele, şi anume acela de desconsideraţie: “dacă citeşti numai  Coelho, Dan Brown şi chick lit nu te poţi numi cititor”. Sau variaţiuni pe această temă. Dar, acum o să-mi cam dau cu firma-n cap, pentru că, ce să vezi?, Coelho mi-a plăcut. În orice caz, după Adio, arme, cred că orice carte, oricât de simplistă ar fi fost, m-ar fi binedispus instant.

Da, Coelho e simplist, scrie pentru mase, scrie la comanda sau pentru bani, naiba ştie de ce scrie, da’ cel puţin în Veronika se hotărăşte să moară a îmbrăcat destul de frumos o idee  şi a conturat-o în cuvinte pe care să le înţeleagă toată lumea. Chiar dacă nu-i nu ştiu ce capodoperă literară, după ce o închizi, rămâi aşa cu nişte întrebări, ceea ce mie mi se pare mare lucru. Întâlnindu-mă zilele trecute cu Amelie Nothomb pe un blog, mi-am dat seama că şi Coelho e cam la fel ca ea. Mă rog, ea e o maşină de scris romane, având în vedere că în fiecare an, de La Rentree Litteraire, ea mai publică o carte. Însă amândoi au acelaşi stil facil de a broda pe marginea unei probleme sociale sau filosofice.

Revenind la Veronika – este o tânără bibliotecară de 24 de ani ce locuieşte în Slovenia, mai precis într-o mănăstire de măicuţe din Ljubljana. Motivul pentru care se hotărăşte să moară nu-i un mare secret şi nici nu îl descoperi la pagina 70, Coelho ţi-l spune din start, să nu-ţi baţi prea mult capul cu asta. Nu mai vrea să trăiască pentru că viaţa ei este mediocră, nu i se întâmplă niciodată nimic, totul si toate sunt parcă trase la xerox şi i se cam ia să trăiască zilnic aceeaşi rutină. Unii dintre noi ar face ceva în privinţa asta, şi-ar găsi un hobby, ar face ceva radical, şi-ar schimba culoarea la păr, ar pleca într-o călătorie revelatoare, iar alţii… ei bine, alţii s-ar sinucide. Adevărul e că şi asta e ceva foarte radical.

Tentativa de suicid eşuează şi ajunge la un spital de nebuni, unde este tratată, dar i se spune că inima îi este foarte slăbită şi nu mai are mult de trăit. Dorinţa ei nu se schimbă, însă nu se prea împacă cu gândul unei morţi lente şi vrea să termine cu viaţa cât mai repede.

în încercarea ei de a face rost de medicamente pentru a-şi opri inima oricum bolnavă, o întâlneşte pe Zedka, o altă “nebună” inchisă la Vilette pentru că se îmbolnăvise de dragoste pentru un bărbat şi nu-şi mai putea continua viaţa cu soţul ei din cauza fantomei acelui bărbat din trecut şi a scenariilor fabricate de imaginaţia ei. Mai târziu o întâlneşte pe Mari, femeie trecută de 60 de ani, înţeleaptă, care s-a refugiat la spitalul de nebuni pentru că din cauza unor atacuri de panică serioase rămăsese şi fără slujbă (fusese un avocat reputat) şi fără soţ şi fără nici o perspectivă. Aşa că, la Vilette era mai bine pentru ea, nu mai avea de-a face cu nimic din afara zidurilor. şi, în cele din urmă, Veronika îl întâlneşte pe Eduard, un tânăr de vârsta ei, schizofrenic, care nu vorbeşte cu gura, însă e extrem de expresiv în priviri. El e internat din cauza unor viziuni paradisiace pe care părinţii lui le consideră scandaloase.

Deasupra tuturor planează figura doctorului Igor, preocupat cu scrierea tezei lui despre Vitriol sau Principiul Amar, pe baza observării pacienţilor din spitalul lui. Apariţiile lui sunt episoade interesante ce incearcă să definească nebunia. Mi-a plăcut îndeosebi explicaţia pe care i-a dat-o Veronikăi, atunci când aceasta l-a întrebat “ce este un nebun?”

Dumneata vezi ce port la gât?
O cravată.
Foarte bine. Răspunsul dumitale este răspunsul logic, coerent al unei persoane absolut normale: o cravată! Un nebun ar spune că port la gât o bucată de pânză colorată, ridicolă, inutilă, legată în mod complicat, care stânjeneşte mişcările capului şi impune un efort mai mare pentru ca aerul să poată pătrunde în plămâni. Dacă n-aş fi atent când aş sta lângă un ventilator, aş putea muri strangulat de bucata asta de pânză. Dacă m-ar întreba un nebun la ce serveşte cravata, ar trebui să-i răspund: la absolut nimic. Nici măcar ca ornament, pentru că azi ea a devenit simbolul sclaviei, al puterii, al rezervei distante. Unica utilitate a cravatei se vede când ne întoarcem acasă şi ne-o scoatem, dându-ne senzaţia că ne-am eliberat de ceva care nu ştim ce este. Dar justifică senzaţia de uşurare existenţa cravatei? Nu. şi totuşi, dacă întreb un nebun şi o persoană normală ce e asta, sănătos va fi considerat doar cel care răspunde: o cravată. Nu contează cine răspunde corect, contează cine are dreptate.

La Vilette, în zilele care i-au mai rămas de trăit, Veronika îşi revizuieşte viaţa, persoanele din ea, acţiunile şi mai ales comportamentul ei. Faptul că mereu s-a supus unor reguli şi restricţii sociale, că în ea există o sumedenie de Veronici pe care ea nu le cunoaşte, îi schimba dorinţa de a muri cu dorinţa de a trăi. Mai ales când se îndrăgosteşte de Eduard.

Şi cam atât vă povestesc eu, restul vă las să îl descoperiţi singuri.

28 Comments

  • danboeriu

    am citit şi eu cartea asta. ţin minte că în facultate am tot luat la rând vreo 4 cărţi de coelho ca să văd ce e, dom’le, so special about this guy. şi, evident, n-am aflat. 🙂 numai că, asemeni ţie, veronika se hotărăşte să moară mi s-a părut digerabilă. sigur, e croită pe acelaşi calapod al facilului care ascunde false pilde biblice & stuff, dar chiar a fost o lectură reconfortantă. şi, dintre toate cărţile lui coelho pe care le-am citit, asta a fost cea mai frumoasă. aşa că nu trebuie să-ţi pui cenuşă în cap. e o carte mediocră, dar care poate face bine în unele circumstanţe. aşa cum uneori ne pică bine să mâncăm la mcdonald’s, în loc să alegem un restaurant fancy… 🙂

    • Jocul orb

      M-am trezit si eu sa comentez un an mai tarziu 🙂
      De acord cu danboeriu
      acum vreo 10 ani am luat 4 carti de coelho la rand ca sa vad … cu ce se mananca: Alchimistul, Veronika, La raul Piedra si Al 5lea munte.
      Best: Veronika; worst: la Raul Piedra (chiar ca am plans la final de penibilul cartii)
      Veronika are ceva contemporan, autentic … nu e o insiruire de pilde arhaice, simpliste dar indigeste ca alte carti.
      E parerea mea, bineinteles. Insa simt ca am degustat suficient Coelho cu aceste carti, nu-i nevoie sa insist … decat daca se schimba ceva. Dintre toate, numai Veronika mi-a lasat o amintire placuta

  • Bia

    Aha, am citit-o și eu. Și mi-a plăcut și mie, așa cât mi-a plăcut, dar mi-a plăcut… și sunt de acord cu tot ce ai scris în recenzie 🙂

  • Devoratoarea de muzica

    Sunt nefericita posesoare a intregii colectii a lui Coelho.Am primit-o cadou de la tata,care,pe semne se plictisise in acel moment si gasise ca-i mai bine sa investeasca banii in cultura mea si nu in pachete de tigari.Desi,asta mi-as fi dorit sa-i fie alegerea.
    Brazilianul nu-mi misca nici un muschi pe fata,daramite vreun neuron,nu-mi trezeste nicio emotie puternica si nici macar o antipatie,ci doar o colosala antipatie.
    Nici in roamanul asta nu-i nimic spectaculos,o idee liniara,trasa le xerox,personaje plate,tresariri si revelatii aproape inexiste,lipsa limbajului bogat,nu-i o noutate,dar ar fi fost solutia perfecta pentru asi scoate (nu doar) personajele din amorteala.

  • Miscellaneous

    Adevărul este că eu n-am avut curaj până acum să pun mâna pe Coelho, cam din aceleași motive de reticență – superficialul și adorat de tot tineretul care vrea să pară cult. Chit că nu l-am citit, nu mi-am putut pronunța niciodată o părere despre el, tot ce am sunt simple impresii. Dar poate o să încerc într-o zi … 🙂

  • Teodora

    Tocmai mărturiseam şi eu recent într-o leapşă că, din prejudecată, nu am citit Coelho.
    Ca orice prejudecată, şi asta e discutabilă şi spune multe despre noi, mai ales atunci când ne place să credem că suntem oameni corecţi, lipsiţi de prejudecăţi.

    Dacă aş fi luat un volum de Coelho şi l-aş fi aruncat după 30 de pagini, pentru că mă plictiseşte, aş fi avut o scuză, dar aşa… nu-mi găsesc nici una decentă.

    Uneori, chiar şi în realitate se întâmplă lucruri care ni se par kitsch-oase. Nu vi s-a întâmplat să vedeţi un apus de soare atât de minunat, încât să vă gândiţi că-i perfect, la fel ca într-un tablou de prost-gust, kitsch-ios?

    Cred că la fel se pot petrece lucrurile şi în literatură.
    Nu zic că am trecut deodată de partea lui Coelho, zic doar că merită să trecem prin filtrul nostru o carte, un scriitor, şi apoi să ne pronunţăm.
    În plus, dacă o carte care nu are o reputaţie prea bună, să zicem, ne dă o stare de bine în momentul lecturii, sau descoperim în ea măcar un lucru care ne-a plăcut… tot merită efortul.

    Am să urmez şi eu exemplul Andreei.
    Deci, lectură fără prejudecăţi! 🙂

  • danboeriu

    @ teodora
    dar tu cu cine te “cerţi”, de fapt? că, din câte am văzut eu, pe aici s-au perindat două categorii de răspunsuri: 1) cei care l-au citit pe coelho (eu, tomata u.s.w.) şi au, fiecare, părerea lor despre subiect şi 2) cei care nu l-au citit (tu şi alţii) şi care doresc să vadă despre ce e vorba. cine e subiectul generic la care te referi, adică acela care nu l-a citit şi strâmbă din nas? că pe aici n-a pus piciorul.

  • Teodora

    Ce te-a “supărat”? Că nu m-am încadrat în categoria 1 sau 2? 🙂
    Ei bine, poate-ar mai fi şi a treia categorie (sau, dacă vrei, împarte categoria a doua în două subcategorii), cei care nu l-au citit nu din întâmplare, ci pentru că nu şi-au propus să-l citească din motive de prejudecăţi (eu şi or mai fi şi alţii).

    Şi ziceam că e mai sănătos să lăsăm (eu şi cine-o mai făcut ca mine) prejudecăţile deoparte şi să încercăm să citim chiar şi cărţi despre care-am auzit că nu merită să ne pierdem timpul cu ele. Şi să hotărâm singuri (pe bază de gust propriu, de experienţă etc.) dacă a meritat au ba cartea respectivă s-o citim.

    Într-o oarecare măsură, comentariul meu era o continuare la faptul că spusesem aici că n-am citit Coelho din motive de prejudecăţi:
    http://cofeturi.blogspot.com/2010/12/un-fel-de-bici-cu-trei-corzi.html

  • bored

    Este prima si singura care pe care am citit-o de Coelho. Inainte sa o citesc auzisem mai mult lucururi pozitive despre autor, decat negative. Aveam cateva prietene carora le placea mult. Nu mi-a placut absolut deloc si de aceea nu doresc sa mai citesc nimic de autor. Poate alte carti or fi mai bune, dar ma indoiesc…

  • pinkii S.

    Eu am citit cateva din cartile lui Coelho, si nu sunt de acord cu prejudecatile care plutesc desupra cartilor sale. Nu este grozav, dar asa cum spunea chiar el:”lucrurile simple sunt cel mai greu de inteles.”

  • Izabela R.

    Am citit-o si eu, de doua ori. La prima lectura mi s-a parut frumusica, la a doua insa am perceput cartea ca pe un roman superficial. Probabil chestie de dispozitie… Oricum Coehlo, ca si scriitor, mi se pare slab, plicticos, si in mod nejustificat pretentios. Emite idei banale imbracate intr-o aparenta profunzime, dar nu reuseste sa depaseasca acel prag care diferentiaza scriitorii buni de cei pur “comerciali”. Am citit vreo 5 carti scrise de el, tocmai pentru ca nu imi place sa pun in mod nejustificat etichete. Din pacate, prejudecatile se confirma. 🙁

  • Q

    Mno, acuma am ajuns sa il compari pe Coelho cu Hemingway si sa ii dai 4/5 la brazilian si jumate din nota asta la american. Sunt dezamagit.

    Io am cetit si “Adio, arme”, si “Batranul si marea”, si “Pentru cine bat clopotele”, si “Veronika se hotaraste sa moara” (si inca vreo 2 de Coelho). Zic asta ca sa nu spuna lumea ca nu am dreptul la o parere. Dar daca tu zici ca, Coelho e mai bun decat cel mai mare romancier american… pfuu… tare ma mir…

    Ma gandeam ca “Adio, arme” e mai greu digerabila, dar daca nu ti-a placut “Batranul si marea” atunci cred ca nu l-ai inteles… Poate ar fi interesant sa cauti sa citesti putina critica despre Hemingway.

    • Nautilus

      “Pentru cine bat clopotele” e propagandă.

      Chiar dacă în ultimii 70 de ani a fost considerată o capodoperă de către Blocurile estic şi vestic deopotrivă, asta fiind una din multele privinţe în care profesoraşul comunist şi cel capitalist cădeau de acord. Cu o pernă sub fund, să cadă pe moale.

      Când un tip care a trăit ani buni în Spania şi a trecut el însuşi printr-un război îţi explică amănunţit, pagină după pagină, cât de buni erau partizanii republicani şi fraţii lor sovietici (în timp ce descrie amănunţit masacrele comise de ei!) şi cât de răi, aroganţi şi brutali erau “fasciştii”, ceva-ceva ar trebui să îţi aprindă un beculeţ.

  • carmen

    hummm, eu am avut norocul de a vedea un excelent spectacol facut pe baza acestei carti inainte ca Coelho sa devina Mr. popularitate undeva prin 2004( or before?). Pe cand am ajuns sa citesc cartea deva aveam o buna impresie. Amu drept ii ca in mare pe parcurs cartile i-au devenit tot mai subtirele, dara uite asa am renuntat la a-i mai citi noile”capodopere”.
    fain ca nu-l critici fara a sti exact despre ce-i vorba. nu poti spune ca nu-ti place salata de vinete pana nu ai mancat vinete 🙂

  • Lolika

    pe mine m.a plictisit enoorm..si am abandonat.o pe veronika cu parere de rau,sa faca ce vrea ea. coehlo clar nu e pentru mine. nici alchimistul, nici zahir care am primit.o de ziua mea si care acum imi dau seama ca e ratacita pe la prieteni 🙂 sa sun sa o recuperez..poate candvaa…

  • Tomata

    @ danboeriu → superba comparatia de la final. Sunt intru totul de acord cu ea. 🙂

    @ miscellaneous → asa am zis si eu, “poate intr-o zi” si ziua aia a venise. 😛

    @ teodora → merci de leapsa, am notat-o in dashboard si ii va veni randul. Ma incadram si eu in categoria din care faci tu parte: a celora care critica fara sa fi citit. Desi nu mi se pare foarte ok atitudinea asta, io’s plina de prejudecati cand vine vorba de lecturi. De multe m-am lepadat si m-am lecuit. Poate prejudecatile in ceea ce-l priveste pe Coelho ti se vor parea intemeiate dupa ce-l incerci. 🙂

    @ bored → eu o sa mai citesc 11 minute ca ma tot bate o prietena la cap. Dup-aia… mai vad eu.

    @ izabela → wow, de doua ori? Musai sa fac si eu exercitiul asta o data, sa citesc o carte pe care am citit-o deja, sa vad cum mi se pare la a doua lectura…

    @ Q → nu, nu. Nu-l compar pe Hemingway cu Coelho, ca deocamdata Coelho n-a luat nici un Nobel si am mari indoieli ca se va intampla asta vreodata. Nici n-am zis ca-i mai bun. Insa, chiar daca Hemingway este considerat cel mai bun romancier american, asta nu inseamna ca-mi si place. Am motivat de ce in postul despre Adio, arme. Iar nota e data cartii, nu scriitorului pentru activitatea lui. Batranul si marea a fost ok, nu o carte pe care sa-mi doresc sa am timp sa o reiau, mai degraba sunt indiferenta inaintea ei, dar Adio, arme m-a dezamagit total. Nu din cauza subiectului, din cauza scriiturii, mai ales a dialogurilor … nici nu vreau sa alatur un adjectiv ca as fi rea. La urma urmelor e o chestiune de gusturi.

  • georgi

    Cum adica daca citesti chick lit nu te poti numi cititor? Nu mi se pare corect din moment ce sunt romane scrise de autori respectati, contemporani, vii, care pun in cartile lor ideile de functionare intr-o societate a sec XXI. E adevarat, sunt usoare, amuzante, relaxante. Dar asta nu inseamna ca nu pot fi utile daca nimeresti intr-o situatie de acolo. Multe din ele sunt probabile, cu extreme in coincidente, ce-i drept (care sunt mai multe decat par in viata reala => vezi legile lui Murphy ).
    Oricum, pasajul luat de tine ma convinge sa incerc macar sa citesc cartea. 🙂
    Mai stiam de cartea “11 minute”, care era despre viata unei prostituate. Stiam ca nu e la fel de comerciala ca celelalte carti… Dar poate ma insel, caci nu am citit-o.

  • Tomata

    @ georgi –> pai e o prostie, o prejudecata pe care am avut-o, dar de care m-am vindecat. 😀

    dintre toate cartile lui Coelho, doar 11 minute ma mai tenteaza.

  • 1a

    ai ales bine, daca ai vrut sa citesti neaparat Coehlo. cred ca e singura la care nu doar ideea e buna. e si bine scrisa si mai ales descrisa, daca pot spune asa. in sensul ca in sfarsit a luat ideea si a dezvoltat-o, a tesut in jurul ei o intreaga lume. am avut impresia ca la toate celelalte mi-a enuntat ideea si a plecat pur si simplu. si eu am ramas… cu ochii in soare. inteleg, e vorba de simbolistica, de interpretare, dar totusi…

  • Tiberiu Streanga

    Tocmai am terminat de citit si eu “Veronika se hotaraste sa moara”.
    Am evitat mult timp cartea. Am evitat-o din pricina titlului care mi se parea oarecum deprimant.
    Acum ma bucur ca am citit cele 217 pagini ( subtirica, intr-adevar, cum bine spunea cineva de mai sus).

    Opinia mea este ca, desi autorul scrie simplist (sau poate tocmai de aceea ), cartea are ceva care te tine “in priza” pana la sfarsit.
    Iar ideile expuse prin personaje ( dr. Igor, seful clinicii, merita toata atentia) sunt notabile si interesante.

    Revenind la simplitatea prozei, poate ca exact de astfel de carti avem nevoie intr-o lume grabita care se fereste din ce in ce mai mult de lectura.

    Adica romane minimaliste care :
    – au firul epic si ideile expuse in cuvinte clare, pe intelesul oricui;
    – au maxim 200 de pagini (ca sa nu oboseasca mintile neantrenate);
    – au un final fericit 🙂

    Nu credeti ?

    • Nautilus

      Alde Paulică nu scrie simplist.

      El e un “autor motivaţional”. Un Tony Robbins mai talentat. Pentru el, “motivaţia” e esenţială, şutul în fund care trebuie să fie un pas înainte. Ca şi în “Alchimistul”. Ideea că dacă eşti ceva mai nebun, cum spunea doctorul, şi nu cedezi la primul obstacol, poţi muta munţii din loc.

      Adică tocmai unul dintre rahaturile spălării pe creier corporatiste, de la cursurile de perfecţionare din companie. (Acele cursuri la care sunt de fiecare dată trimişi cu regularitate agenţii de vânzări, agenţii de asigurări, ghişetiştii şi ofiţerii de credite, păduchii şi ploşniţele capitalismului. Ei spun că te învaţă “arta leadershipului”. Nu vezi niciodată un lider din acel mediu care să pună vreodată în practică ce se discută acolo. Liderii sunt de fiecare dată conservatori, retraşi, familişti, tăcuţi.)

      “Dacă ai fi fost atât de nebună încât să muţi munţii din loc, nu ai fi fost bibliotecară, ai fi ajuns pianistă”. Şi după aceea?

      “Motivaţiile” ţin numai atunci când e vorba de chestii mărunte, punctuale, şi pe care lumea le aşteaptă de la tine. Cum ar fi să iei 10 la un examen.

      Pe lângă “ambiţia să înveţi şi să te antrenezi, ca să poţi poţi face orice”, altă manie a “motivaţionalilor” era cea cu trend-setterii. Dacă ai curaj, spargi tiparele, atragi partizani, fiindcă eşti cool, câştigi reputaţie, vin şi mai mulţi partizani etc (sau, în carte, Veronika îl vindecă pe Eduard…)

      E foarte posibil să fii trend setter dacă te numeşti Irinel Columbeanu şi ieşi în public cu freza vopsită în 5 culori şi vestă din blană de urs panda. E foarte puţin posibil şi încă şi mai puţin probabil să lansezi vreo modă dacă ieşi în public în izmene rupte în fund cu pene tot în fund. Nu numai dacă eşti Mircea Badea. Chiar şi dacă ai fi Irinel Columbeanu, tot au să te pună pe fugă cu BGSul.

      Pretenţiile de eroism revoluţionar care sparge tiparele şi lansează mode şi curente funcţionează cu o condiţie: să te limitezi la chestii care nu sunt chiar over the top. Dacă faci ceva cu totul şi cu totul over the top, ţi-o furi.

      După ce au trecut anii duduielii economiei şi cei ai mişcării Occupy, ideea de a te trezi din letargie fiind un nebun-eroic is soooo 1998.

  • anna

    acum am terminat de citit cartea, dar nu am inteles ceva…faza cu Vitriolul.
    Ii injecta Veronikai Vitriol ca sa vada cum reactioneaza la acesta “otrava” sau ii injecta Fenotal ca sa ii scoata Vitriolul din organism care nu stiu cum a ajuns acolo??? 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge